Scurta povestire cu juniorii Barcelonei

Duminica trecuta am avut meci la Mollet del Valles cu echipa locala, in  Primera Catalana (a 5-a liga spaniola). Ca de obicei am ajuns cu aproape doua ore inaintea primului minut de incepere a partidei.
Spre surpriza mea parcarea stadionului e plina ochi. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, peste tot masini stationate. La naiba, cu doua ore inainte? E duminica dimineata, vremea e splendida, sunt echipe in liga aceasta care au o oarecare popularitate locala si totusi… In fine, intr-un colt mai indepartat dibuiesc un loc liber si parchez. Mai verific odata dosarul cu legitimatii si acredetitari, banderola de delegat, pixul! (atat de importantul pix) si o iau incet spre intrare.
Aici ma intampina un tanar de culoare intr-un trening rosu cu o stema mica in piept pe care reusesc sa disting scris mic Mollet. Sta in spatele tipicei masute pe care se gaseste o casa metalica de pastrat bani, “hamonul” care se va oferi prin tómbola la pauza si biletele. Il salut si-l intreb unde e vestiarul oaspetilor. “ Esti antrenorul?”. Ii raspund ca nu, delegatul si antrenorul asistent. “Ok. Uite cheia, vestiarul 5, cum cobori scarile primul la stanga. Aveti 4 mingi pentru incalzire si apa acolo”. Ii multumesc si plec spre locul indicat, fara sa  ma mai mir ca nu mi-a cerut un act sau alta dovada ca sunt cine pretind ca sunt. Si la Vic si la Granollers s-a intamplat la fel:” Cine esti? Ok, uite cheia.”
Vestiarul curat, mingile asezate intr-un sac special si un bidon de 8 litri de apa la intrare. Va trebui sa-i rog sa opreasca caloriferele, e prea cald inauntru.
Intre timp in drumul spre vestiar intelesesem de unde vine toata aglomeratia din parcare si galagia din tribune. Inaintea noastra era programat un meci de copii. Nu orice copii.  Cu privirea mereu ridicata si atenta, urmariti de cinci antrenori de pe banca, pe gazonul artificial din Mollet isi demonstrau calitatile una din grupele de 10-11 ani ale Barcelonei. Sapte jucatori titulari plus cinci rezerve. La categoría aceasta de varsta se joaca pe jumatate dintr-un teren mare, se folosesc 7 jucatori, iar mingea e mai mica, adaptata pentru fizicul lor.
Profitand ca inca nu sosise autocarul echipei mele m-am asezat sa-i urmaresc.
In primul rand sunt curios sa aflu cu ce s-ar putea ocupa 5 antrenori la o echipa de 12 copii. Unul dintre ei sta inaintea celorlalti, i se citeste tensiune pe chip, da uneori indicatii. El e evident antrenorul principal. Stiu “pe surse” ca antrenorii de copii ai Barcelonei sunt supusi unor exigente destul de mari, chiar si o victorie fiind supusa analizei daca n-a fost la diferenta clara si cu o dominare evidenta. Un altul mai carunt isi noteaza repede ceva pe o mapa cand portarului ii scapa din brate o minge ce prinsese pamantul inainte de contact. Trebuie sa fie responsabilul cu portarii. Un pusti schiopateaza si duce mana la glezna. Arbitrul opreste jocul si pe teren intra o domnisoara cu manusi de plastic care-i dezleaga snurul ghetei, il maseaza si-l ajuta sa iasa pe margine pentru putin stretching de revenire. Trebuie sa fie fisioterapeuta. Ultimii doi au mape, stau mai in spate, in picioare si pare ca nici macar caderea unui parasutist in apropiere nu le-ar putea distrage atentia de la ce se intampla pe teren. Dupa alternanta cu care isi iau notite as putea crede ca unul urmareste jocul pe faza ofensiva, celalalt pe cea defensiva.
Bineinteles sunt mai multe persoane care filmeaza. Asta e deja o obisnuinta si la nivelele cele mai scazute aici. Dintre toti nu reusesc sa-mi dau seama care e responsabilul cu materialul video al Barcelonei.
Jocul e mult mai echilibrat decat m-as fi asteptat. Gazdele stau foarte bine asezate in aparare, iar recuperarile nu sunt urmate de mingi degajate la intamplare. De cateva ori in decursul a zece minute reusesc sa avanseze prin succesiune de pase, cu minge controlata deci, pana aproape de careul advers.
Evident posesia mai buna e a oaspetilor, a Barcelonei. In 90% din timp ei joaca din doua atingeri. E un singur pusti care pare sa aiba o derogare de la regula si care patrunde constant prin conducerea mingii (slalom printre adversari) pe banda sa. In repriza a doua acelasi pusti schimba de pe dreapta pe stanga (pe picior invers) si actiunile sale care se terminau cu centrari de data aceasta au sutul ca finalizare.
Ca o norma generala nu preseaza constructia adversarului inca din start, iar pierderile de minge sunt urmate de replieri in cea mai mare viteza.  Se deschid foarte mult si sunt extrem de mobili, nu au frica sa ceara mingea, dimpotriva. Nu rade nimeni, nu se zambeste prea mult, dar nici nu se striga sau isterizeaza cineva. Tuturor, de la primul antrenor pana la ultimul, li se citeste pe chip concentrarea si luatul foarte in serios a ceea ce fac.
Singurii care vocifereaza, rad sau comenteaza sunt spectatorii, majoritatea parinti sau rude ale copiilor probabil.
Sursa foto: barcelona.com

14 Aprilie 2015, 17:55

Scurt respiro înaintea confruntării

Două mâini mari apasându-ţi umerii şi-o voce răguşită în ureche... E atât de însufleţit încât nu realizează cât îţi încurcă mersul. De departe, ai părea un tip dus înainte de nişte picioare care vor să meargă înapoi. „-Are palmă grea nea Ando” îţi fulgeră un gând. Ar putea apuca uşor coarnele unui taur şi să-i facă o fundiţă cu ele deasupra capului. Încet, cuvintele-i prind sonor. E ceva blând în răguşeala lor, e un zâmbet călduros în spatele ridurilor strânse ale frunţii. „–Hai că poţi! Ştiu că poţi!”... Acum ştii şi tu. Ştii că poţi ! Acum te poate elibera din strânsoare. Mersul poticnit ţi se transforma într-o alergare în ritm de pur sânge spre centrul terenului. Arbitrul poate fluiera începutul jocului, stadionul poate să erupă.
Ce drag ţi-e tricoul acesta. Ai primit unul la fel într-o pungă acum mulţi ani şi l-ai dus acasă. Tatăl ţi l-a pus pe umeri şi ce mândru ai fost. N-ai timp de amintiri, tragi aer în piept şi ieşi spre gura tunelului. În urmă auzi strigătele colegilor şi tropăit ascuţit de crampoane izbite nervos de gresie. Recunoşti în faţă siluetă aceea puţin încovoiată şi pretenţioasă. „-Toată săptămână ne-a chinuit. Măcar de-am înţelege tot ce vrea de la noi”. Dintr-o dată silueta se întoarce şi cu o mâna întinsă îţi explica ceva cu accentul acela ciudat. Termină cu „grande partida”, iar tu încuviintezi din cap, uşurat că ai scăpat uşor. Cu coada ochiului vezi steagurile ros-albe şi-ţi auzi colegii ajungandu-te din urmă. Fie ce-o fi ! Arbitrul poate fluiera începutul jocului, stadionul poate să erupă.
Sunt gesturi care contează. Sunt stări de spirit care contează.
Şi-ar mai fi tactica.
Cum cele două echipe au avut mai mult timp la dispoziţie pentru acest meci, iar strategia de pregătire ar putea fi influenţată de participarea anumitor jucători la echipele naţionale, e loc suficient de surprize. Pot apărea nume neaşteptate de jucători în primul 11, pot avea loc chiar modificări structurale în aşezarea echipelor faţă de ce-au jucat în ultimele partide.
Fără să dau nume de jucători, o să descriu pe scurt cele mai probabile sisteme de joc folosite.
4-3-3.
Aţi auzit de el. E aproape la fel de celebru ca 4-4-2, şi-şi trăieşte în contemporaneitate momentul său de glorie, nu pentru că ar fi folosit pe scară largă, cât mai ales pentru  că în acest sistem s-a putut dezvolta atât de spectaculosul joc al Barcelonei.
Cea mai rafinată formă a lui 4-3-3 este cea folosită de echipa catalană cu pressing în jumătăţea adversă  ca o gheara şi linii apropiate. O variantă interesantă este şi cea propusă de Juventus, cu playmaker retras.
În acest sezon Dinamo a încercat o formă mult mai timidă (aş spune de echipa mică şi limitată) a acestui sistem. Prin retragerea voită sau obligată de adversar a extremelor, 4-3-3 la Dinamo a devenit mai mult un 4-5-1. Aşa cum un organism care funcţionează greşit sfârşeşte prin a-şi afecta organele interne, aşa şi copierea, sau mai bine zis, punerea în practică greşită a lui Dinamo, a sistemului 4-3-3 a dus încet la inutilitatea playmakerului retras. În noianul de căutări tactice, la Dinamo un singur lucru a fost constant: a jucat mereu cu un singur vârf veritabil. Ar fi într-adevăr o mare surpriză să asistăm la o schimbare de atitudine în acest sens.
4-2-3-1.
Din punctul meu de vedere, acesta este un sitem derivat din forma cea mai alungită şi reactivă a lui 4-4-2. În această formă, linia de mijlocaşi cuprinde doi închizători, iar lateralii au preponderent sarcini ofensive, schimbările de poziţie cu fundaşii de bandă nefiind prea mult agreate. Dacă cuplul de atacanţi joacă unul în spatele celuilalt şi nu în linie, iată ce mult ne-am apropiat de mult discutatul 4-2-3-1 (doi închizători + o linie de 3 mijlocaşi ofensivi, din care doi sunt de bandă şi unul susţine din spate vârful împins-practic al doilea vârf cum i se spunea în 4-4-2). Un astfel de sistem pleacă de la o filozofie de joc bazată pe statistică la origine. Un set de statistici, destul de controversat, a stabilit la un moment dat, că majoritatea golurilor se dau în urmă unui foarte scurt număr de pase. Practic un joc direct din cât mai puţine pase, fără insistarea pe posesie deci, e considerat în această viziune, ca modul ideal de a înscrie cât mai multe goluri şi a câştiga. Argumentul celor care adoptă această tactică este în primul rând pus pe seama surprinderii adversarului. Dacă echipa ta reuşeşte din 3,4 pase să ajungă în faţa porţii adverse, rivalului îi va fi practic imposibil să se organizeze defensiv. Cu cât pasezi mai mult, cu atât dai timp adversarului să se aşeze pe poziţii şi să se apere în condiţii optime pentru el. Cum adevărul e probabil undeva la mijloc, să trec peste originile şi filozofia acestui sistem şi să spun că pentru a-l adopta, o echipă are nevoie de câţiva jucători specializati. În primul rând, e nevoie de închizători de calitate, din care măcar unul să aibă măiestria mingilor trimise curat în adâncime. În al doilea rând, e nevoie de jucători de viteză, pentru că sistemul acesta cu număr mic de pase presupune că cineva trebuie să acopere terenul prin alergare fără minge la picior. Practic e nevoie de jucători capabili să se demarce pentru a cere mingea din pase pe poziţie viitoare. N-o să dau nume (aici poate interveniţi voi), dar CFR-ul pare să deţină în lotul actual profilurile de jucători adaptaţi acestui sistem.
Pentru că am început cu antrenorii şi relaţia lor cu jucătorii, tot aşa am să şi termin.
Mi se pare că Andone are un mic defect de viziune. Nu se poate spune despre el că e nou în meserie, că se ghidează numai după ultimele curente în materie. Are în spate o experienţa care-l influenţează major în activitatea curentă. În mare parte a carierei sale a antrenat echipe în sistemul 4-4-2. În consecinţă, cerinţele şi aprecierile asupra jucătorilor pe care-i foloseşte în alt sistem (4-3-3 sau 4-2-3-1) sunt asemănătoare cu ce-şi dorea de la jucători în 4-4-2. De exemplu, Andone vede în extremă sau vârful lateral din noile sisteme tot un fel de mijlocaş dreapta bun de sprinturi în bandă şi centrări spre Kapetanos. Are mai puţin pretenţia ca aceşti jucători să cadă pe linii de pase între fundaşi laterali şi centrali adverşi cum se întâmpla la echipele mari ce  adoptă acest sistem. Şi poate n-ar fi rău să aibă această pretenţie atâta timp cât jucătorii veniţi din afară au aceste deprinderi.
De la ultima afirmaţie aş pleca cu o observaţie si  în tabăra lui Dinamo. Aici nu reflexele condiţionate de experienţa acumulată ale antrenorului sunt problema, ci ale jucătorilor. Trăiesc cu senzaţia că jucătorii români ai lui Dinamo au crescut în umbra sistemului 4-4-2 (umbră, pentru că pe juniori sistemul acesta îi limitează). Astfel, ceea ce sugeram că ar trebui să aibă pretenţia Andone să ceară de la jucătorii săi străini, nu poate cere sau o face fără succes Bonetti. L-am văzut pe Rus, exemplul cel mai clar de jucător crescut să are terenul pe bandă, chinuindu-se efectiv să între mai spre centrul careului advers. Evident Bonetti i-a cerut asta, evident Rus ca şi alţi jucători români ai lui Dinamo au dificultăţi în a intra intr-o astfel de dinamică tactică.
S-avem un meci frumos şi fără tensiuni, măcar ca cel din Supercupă.
Postarea apare si pe www.tribunacfr.ro

14 Septembrie 2012, 00:58

Înainte de Dinamo-C.F.R.1907 Cluj

Date generale

Dinamo (locul 4 în clasament) - C.F.R. 1907 Cluj (primul loc în clasament)

Meciul se va desfăşura la ora 21.45 pe Stadionul Dinamo (15.032 locuri) şi va transmis de Digisport 1.

Întâlnirea va fi arbitrată la centru de grecul Anastasios Kakos, având doi asistenţi din aceeaşi ţară. După standardele UEFA acest arbitru e undeva la nivelul lui Cristi Balaj sau Alexandru Tudor, el primind să conducă la centru maxim meciuri de nivelul celor din Europa League.

Bilanţul întâlnilor directe dintre cele două echipe este favorabil bucureştenilor (17 victorii, 5 egaluri, 9 înfrângeri ), dar C.F.R.-ul a demonstrat întotdeauna că nu suferă de vreun "complex Dinamo", reuşind să câştige în istoria recentă de două ori în Ștefan cel Mare (2-1 în 2008 şi 2011). În acest an, în partide oficiale (fără cele din Cupă), Dinamo a obţinut acasă: 2 victorii (Mediaș, Ceahlăul), 1 egal (U Cluj) şi 3 înfrângeri (Sportul, Petrolul, Vaslui). De cealaltă parte C.F.R.-ul are în deplasare: 1 victorie(Ceahlăul) şi 4 egaluri (Mediaș, Sportul, Vaslui, Petrolul).

Asistența estimată pentru acest meci se ridică în jurul a doar 3000 de spectatori în ciuda importanţei din clasament a acestei dispute. Încercatul , dar în acelaşi timp prea-pretenţiosul public dinamovist, amendează astfel politica de transferuri şi promovări a conducerii, cu rezultate dezastroase în performanță şi evoluţie din ultimii ani. Aşa redusă, cum posibil va fi asistența, e puţin probabil să mai asistăm la o solidarizare făţişă, dar de conjunctură, a suporterilor dinamovişti cu lupta C.F.R.-ului de a lua titlul aşa cum s-a întâmplat în 2008. Chiar dacă şi acum Andone (simpatizat în Ștefan cel Mare) e antrenorul oaspeţilor, chiar dacă şi acum există posibilitatea ca rivala de moarte a „câinilor” - Steaua - să profite de pe urma unui rezultat negativ al clujenilor, Dinamo are de data aceasta un interes direct şi vital în această partidă. Sunt convins că între Steaua şi C.F.R., majoritatea dinamoviştilor ar prefera s-o vadă pe a doua campionană, dar procentual opţiunile s-au mai echilibrat, clujenii nemaifiind echipa aceea surpriză antrenată de un fost dinamovist. Între timp C.F.R.-ul a depăşit stadiul de surpriză, gluma s-a îngroşat cum s-ar zice, şi desigur a început să trezească invidie şi suspiciuni că n-ar fi tocmai o sfântă într-un campionat viciat. La percepţia asupra oaspeţilor, din partea gazdelor, nu e lipsit de importanță nici incidentul din 2010, când mai multor suporteri dinamovişti le-a fost interzisă intrarea pe stadionul din Gruia pentru că nu aveau buletin de București.

Din câte m-am informat, la acest meci suporterii echipei oaspete nu se vor putea constitui într-o galerie, clubul gazdă şi Jandarmeria Capitalei neasumându-şi riscurile unor evenimente nedorite pe stadion. Trăiesc cu bănuiala că subiectul nu va fi prea mult comentat în presa centrală, iar cei prezenţi în tribune se vor întreba miraţi unde sunt suporterii cfr.-işti. Mi-aș dori ca în cazul în care află sau ştiu despre ce e vorba, să aibă lucidatea să înţeleagă că e absolut anormal.

Câteva detalii despre echipe şi tactică

Din datele culese de mine, absenți la Dinamo vor fi: Moţi, Scarlatache, Rus (suspendaţi) şi C.Munteanu (accidentat), iar la C.F.R.: Hora şi L.Ganea. Din punctul acesta de vedere Dinamo pare mai afectată, fiind obligată din nou să folosească altă formulă în apărare (posibil se va apela la unu sau chiar doi jucători de la echipa a doua).

De altfel, unul din motivele rezultatelor şi evoluţiei diametral opuse ale lui Dinamo din acest retur comparativ cu turul, e tocmai lipsa unui prim 11 de bază. Nu prea au existat meciuri în acest an în care antrenorii dinamovişti să aibă la dispoziţie un efectiv complet, cu toate piesele de bază, aşa cum s-a întâmplat în prima parte a competiţiei. Nici C.F.R.-ul n-a stat mai bine la capitolul "absenţe", dar spre deosebire de rivala ei de astăzi, a avut la dispoziţie o bancă de rezerve mai ofertantă.

Puse față în față ca prim 11 (1) şi lot (2) aş spune că în primul caz C.F.R.-ul are un vârf de locomotivă în plus, iar în al doilea, câteva vagoane bune peste Dinamo. Cum un campionat se câștigă bazându-te pe un lot valoros, proiectat să facă faţa neprevăzutului... avantaj C.F.R. (1-0).

Nu e de neglijat că în duelul antrenorilor, Andone pleacă cu un mare avantaj în faţa lui Bonetti. A fost pe banca lui Dinamo în sezonul trecut şi-şi cunoaşte până la amănunte microscopice adversarul. Singura problemă a lui Ando e că nu-şi cunoaşte omologul, dar cum asta i se poate aplică şi italianului... avantaj C.F.R. (2-0).

O să pornesc în presupunerile legate de alcătuirea celor două echipe de la un fapt destul de curios pentru mine. Şi Dinamo şi C.F.R. au jucat în ultima etapă, la mijlocul acestei săptămâni, în acelaşi sistem 4-4-2 cu doi închizători. Pentru clujeni sistemul a funcţionat pentru că au avut şi oamenii potriviţi pentru o astfel de tactică (Mureșan a fost bine completat de Sare, Sougou a fost al doilea vârf, fiind o soluţie mai vizibilă pentru continuarea fazei ofensive de către mijlocaşi). La Dinamo acelaşi sistem a mers prost, tocmai din motivul invocat mai înainte: subţirimea lotului (poate dublat şi de o lipsa de inspiraţie a lui Bonetti). În locul suspendatului Kone şi accidentatului Stoica s-a improvizat la închidere cu Rus şi Tameş, rezultatul fiind falimentar.

Deşi nu cred (la Dinamo lucrurile au mers prea rău să nu se schimbe nimic), să ne imaginăm că aşezările celor două echipe vor rămâne identice. Încercaţi să puneţi pe o tablă, faţă în faţă, două echipe 4-4-2 cu mijlocul format din doi închizători în faţa fundaşilor centrali, şi doi mijlocaşi centru bandă, să le spunem (centru dreapta, centru stânga). În primul rând, eu observ doi atacanţi cam izolaţi între patru jucători defensivi adverşi. Apoi e un spaţiu în centrul terenului (să luăm ca reper cercul din jurul punctului de unde se începe meciul) neocupat. E o gaură cam ciudată, cum rar am văzut într-un duel tactic. Cred că cine va avea soluţii pentru ocuparea acelui spaţiu, va deţine cheia meciului. Din puntul meu de vedere, lupta (şahul tactic) antrenorilor acolo se va duce şi cine va avea câştig de cauză pentru mine va fi adevăratul învingător al meciului, indiferent de scor. Un rezultat poate fi decis de o greşeală tehnică, de o greşeală tactică individuală (un adormit nu iese bine la offside) sau la polul opus, de o execuţie fabuloasă. Pentru mine însă, mai există un meci paralel, al antrenorilor, captivant, care poate avea total alt rezultat decât cel de pe tabelă.

Cum aş vedea eu acoperirea acelei zone? Din punctul meu de vedere sunt două posibilităţi.

1. Păstrezi aşezarea, dar joci compact, cu liniile foarte apropiate, echipa urcă şi coboară în bloc, în funcţie de fază, anulând spațiul acela gol. Alegerea asta presupune să ai o echipă cu relaţii de joc bine închegate şi cu un foarte dezvoltat simţ al orientării în teren, funcţie de coechipieri. În general, reuşita unei astfel de tactici presupune multă repetiţie la antrenamente şi e mai greu de implementat într-o perioadă scurtă.

2. Mai simplu şi la îndemână: schimbi câteva componente din sistem. Unul sau doi dintre cei 10 jucători de câmp (oricare) distribuiţi în sistemul enunţat, vor fi înlocuiți sau mutați (dacă au aptitudinile necesare) în zona din centrul terenului la care înainte se renunţase în mod conştient. Mai concret, în cazul C.F.R.-ului, poate fi introdus Peralta (fără a i se da însărcinări defensive, pentru a putea avea maximă eficiență în atac) sau insistat cu coborârile lui Sougou (spre deosebire de Dinamo, la C.F.R. vârfurile n-au jucat în linie şi asta e foarte bine). La Dinamo, în lipsa lui Munteanu eu l-aş sui în zona aceea centrală pe Tameş.

Spre deosebire de C.F.R., care probează de ceva mai puţin timp unul din sistemele 4-4-2, Dinamo a  jucat de la începutul acestui campionat una din variantele sale, aşa că... avantaj Dinamo (1-2).

Ca ultime observaţii generale, aş spune că Dinamo nu ştie să facă un pressing organizat (o să vedeţi şi azi jucători alergând bezmetic după mingea adversarului în timp ce colegii privesc pasiv) asta ducând la prostul obicei de a se apara la 20-30 de metri de poarta proprie (asta şi pentru că nu e sigură pe ieşirile la offside). Atenţie la Cosmin Matei! S-ar putea să nu-l ştiţi, pentru că nu prea a jucat. A fost adus în iarnă şi a avut o accidentare pe la mijlocul returului. Mi se pare singurul dinamovist cu adrenalină în ghete şi s-ar putea să arate asta azi.

Despre C.F.R. nu-mi permit mai multe (bănuiesc că mă vor completa, corecta, comentariile) decât : Respect! Merit şi eu un avantaj Dinamo pentru atitudine? Atunci: 2-2 :).

S-avem un meci spectaculos şi (de ce nu?) de calitate.

Senzațional, irațional! Din ciclul dezvăluirilor care nu interesează pe nimeni, dar pe care e musai să le citești / Un dinamovist din tată în fiu se destăinuie: Am fost CFR-ist!

Pașii mă poartă plictisiți de mine și de trotuarul prăfuit, mereu prăfuit, printr-un oraș nesfârșit. Mâna proptită în buzunar joacă printre degete o hârtie de 10 mii. Ce naiba fac eu cu restul ăsta de la berea de aseară? Mai trec pe la Universitate? Nu, am fost și ieri și, oricum, mai sunt două ore, m-am trezit prea târziu. Mă așez pe o bancă fără să îmi scot mâinile din buzunar. Încă mai învârt inconștient hârtia aceea. De câte ori sunt prin zona asta a Bucureștiului, mă urmărește. De după un bloc, de după un copac sau autobuz trecător, apariția ei mă ia mereu pe nepregătite. Mare au mai făcut-o! Un munte de piatră alb, parașutat în mijlocul metropolei, sculptat în fel și chip, și numit Casa; a Poporului, a Parlamentului, ce mai contează?
O să înțepenesc pe banca asta, în cameră nu mă așteaptă nimic... Stai puțin, azi e zi de Cupă. Cum de nu m-am gândit până acum? Merg în Cotroceni! Mereu mi-a plăcut atmosfera linistita de acolo și, în plus, e la doi pași (mai aproape de adevăr, trei). Mă ridic entuziast și pașii zboară grăbiți, nu mai văd praful, iar monstrul de piatră e  undeva la periferia privirii mele. Mintea mea a ajuns de mult la meci, s-a așezat în tribună și privește gazonul. Am o necunoscută... una din liga a doua... CFR-nu mai știu cum, au ajuns în sferturi, destul de bine...
Aproape am ajuns. Cântăresc de la distanță intrarea pe stadion. Nici o poartă lăsată liberă. Shit! E cu intrare! Numai de n-ar fi mai mult de 10 mii. Sunt la casa de bilete. Mă uit pe hârtia din geam și răsuflu ușurat, cel mai ieftin bilet 10 mii. E în zona galeriei oaspete. Cu atât mai bine, cunosc zona. Când am venit cu "câinii" mei tot acolo am stat.
„Los Platanos” – trupa aceasta simpatică ce umple liniștea din sectorul cvazigol al galeriei gazde, cu pălăriile lor cu boruri largi și ritmuri de „La Cucharacha”, e prezentă. Îmi spun că măcar fondul sonor va fi de calitate.
Sunt pe cel mai înalt nivel al tribunei și pentru prima dată privirea mi se intersectează cu câteva fulare vișinii, trecând liniștite și făcând joncțiunea cu grupul compact de surate. Realizez, spre surprinderea mea, că sunt mulți suporteri oaspeți, foarte mulți. Față de mănunchiurile restrânse ale echipelor de provincie care vizitează capitala, acesta e chiar mare. Poate doar Craiova să mai aducă atâția. Pentru că echipele încă sunt în tunelul de ieșire spre teren, mai privesc câteva clipe curios această adunare ciudată de fani. Nu țopăie, nu strigă, nu fluieră, nu cântă, nici măcar nu stau în picioare. Între timp, de pe tabela de marcaj, am aflat că sunt din Cluj. Trag cu urechea, să aud dacă vorbesc în maghiară. Dar pentru că nu m-am amestecat printre ei și sunt mai departe, nu-mi dau seama. Sincer, mi se par atât de tăcuți, că nici între ei nu pare că vorbesc. Oamenii ăștia au ceva diferit, nu se comportă ca una din galeriile pe care le-am mai văzut. În final, îmi pică fisa. Sunt suporteri devotați, care au venit să se bucure de meci, ca la un spectacol. Singurele încurajări din repertoriu sunt aplauzele și agitarea fularelor. Sigur azi nu va trozni nici un scaun de plastic sub ghetele speciei aceea de gibon săltăreț care populează galeriile (pielea asta am îmbrăcat-o și eu). Cu atât mai bine, mai puțină gălăgie, mai mult fotbal.
A început. Îi recunosc pe Iodi, Duro, Coman și, bineînțeles la costum, Zenga. Vizitatorii sunt mai pirpirii și echipamentul lor aduce cu cel al Stelei de acum câțiva ani, din cauza șorturilor albastre.
Minutul 1: 1-0, Iodi. Am o mică încântare. Nu degeaba a trecut pe la Dinamo. Național e superioară fizic și mental. Pirpirii lui CFR încearcă să pună mingea jos, nu bubuie la întâmplare și țin liniile apropiate. Un autogol stupid în minutul 15 și plumbul li se instalează în ghete. Nu apucă să-l scuture bine și se face 3-0, cinci minute mai târziu. Strâmb din nas. În general țin cu echipele mici, iar trupa asta masivă a Naționalului nu prea e pe gustul meu. Două ocazii, trei goluri – scor oarecum nedrept. Nu trebuie să fii mare cunoscător să vezi că băieților ăstora, așa pirpirii și timorați cum sunt, nu le e dușmană mingea. Meciul se scurge usor spre pauză. Atunci am timp să mai arunc o privire spre grupul fularelor vișinii. Tipii ăștia nici semințe nu prea au la ei.
Începe repriza a doua. Hai băieții!! Le băgați un gol la gloabele astea și-i dați peste cap. Acasă mai înfigeți două boabe și vă aștept în finală pe Lia Manoliu. Hai, hai!.. Uff, băi frate... Cu ce vă hrănește de aveți șuturile atât de anemice? Păcat de traseele astea până la finalizare. Pffff, uite-l și pe ăsta!... Băi nea’ arbitru, dacă nici ăsta n-a fost fault... Mă ridic și încep să bat din vârful piciorului. Se joacă la o singură poartă. CFR-ul atacă. Hai tată, capul sus! Îmi vine să strig la ei. Până și liniștiții de lângă mine au început să se agite. Se ridică sporadic, cu priviri atât de intense, ai zice că vor să împingă balonul cu ele spre poarta adversă. Poate e doar trăirea noastră, a celor care susținem CFR-ul. Naționalul nu dă niciodată senzația de panică, respinge nonșalant, cu precizie de motor nemțesc, toate valurile adverse. Apoi, ca și cum își programase pe ceas, în minutul 80, punctează pe contraatac. Mă trântesc îmbufnat pe scaun până la final. Păcat, chiar n-au jucat rău. Mă îndrept îngândurat spre cămin. Aș vrea să povestesc cuiva, să-i spun ce bine a jucat CFR-ul și că scorul e mincinos. Din păcate, n-am cui.
P.S. Am încercat în rândurile de mai sus să redau, cu senzațiile și impresiile de atunci, primul meu contact cu echipa C.F.R. Cluj - o experiență scurtă, din rândul celor pe care le trecem în categoria „efemere” și la care nu bănuiam că ma voi întoarce peste atâția ani. În urma unor lungi căutari am găsit și două poze de la cea partidă. Pentru că nu știu dacă le pot prelua în postarea mea, vă atașez link-ul: http://foto.agerpres.ro/index.php?i=131643 . Pentru cei care au curiozitatea să-și amintească componența echipelor mai adaug și acest link: http://www.romaniansoccer.ro/romanian_cup/reports/2002_03_national_cfrcluj.shtml

Traducerea aproximativă a unui interviu radio [prima parte]

M-am gândit să vă distrag atenția de la captivantul, dar mediocrul nostru campionat cu traducerea unei părți dintr-un interviu radio, descoperit de mine mai mult sau mai puțin întâmplător pe youtube. Nivelul meu de engleză fiind unul mediu, vă avertizez că traducerea e, așa cum spun și în titlu, aproximativă, iar în anumite pasaje limbajul rezultat e de lemn. Corecturile, adăugirile și alte explicații sunt binevenite. Mie mi-a plăcut foarte mult subiectul și sper să fie la fel și pentru voi. Celor care vreți să ascultați direct de la sursă, aici aveți link-ul: http://www.youtube.com/watch?v=PVO05z6nO1Y .

Prima parte

Reporter (Rep.): - Bine ați venit la „Sean Gittings is puzzeled by...”. În această săptămână am vorbit cu Jonathan Wilson, corespondent pe Europa de Est pentru The Guardian, colaborator al revistei „4-4-2” și editor al „The Blizzard”, www.blizzard.co.uk. El este deasemeni autorul cărților: „În spatele cortinei”, „Anatomia Angliei” și „Piramida inversă”. A fost ultima dintre ele, „Istoria tacticilor în fotbal”, pe care am discutat-o cu el când ne-am întâlnit prima dată, întrebându-l din start de ce cartea s-a numit „Piramida inversă”.

Jonathan Wilson (J.W.): - Piramidă a fost cu adevărat primul sistem tactic care a câștigat un soi de universalitate și înainte de el au fost 1-2-7 și 1-1-8. Nu e în întregime cunoscut cu claritate cum jucau primele echipe, pentru că nici nu exista noțiunea de formație. Dar piramida - 2-3-5, 2 apărători, 3 mijlocași, 5 atacanți - acea formă de piramidă, dă startul în moda fotbalului englez la începutul anilor 1880. Aceasta a fost cu adevărat prima formație pe care toată lumea o juca și a devenit un fel de opțiune generală până în 1925, anul introduceri legii off-side-ului. Au mai fost variații, dar esențial 2-3-5 era văzută ca formația pe care vrei s-o joci, era calea cea mai dreaptă de a juca în primii 40-50 de ani ai vieții fotbalului. De atunci lucrurile s-au schimbat. Vreau să spun că nu s-a inversat total. Avem formula 5-3-2 care era destul de populară la un moment dat, acum probabil e 4-3-3, 4-2-3-1, dar cu siguranță ideea originară cu 5 atacanți, 2 apărători, ideea de a avea atâția înaintași a fost abandonată. Acum avem mai puțini atacanți și mai mulți apărători.

Rep.: - În debutul cărții tale amintești anecdote despre cineva spunând că formația nu contează, jucătorii sunt cei care decid și cred că pentru cei care nu urmăresc fotbalul atât de mult, poate ideea asta are o valabilitate relativă și poate genul cărții pe care ai scris-o le trezește scepticism. Evident, cartea ta e un răspuns cu adevărat impresionant la această temă. Ce le spui oamenilor care îți spun asta? Ți se spune asta des?

J.W.: - Da, oamenii fac asta și e adevărat că având jucători mai buni e mai plauzibil să câștigi decât dacă ai avea jucători slăbi, dar cred că ar fi deprimant dacă fotbalul ar fi doar despre cât de bun ești. N-ar trebui decât să aduni atributele jucătorilor și să spui: OK, atributele lor ajung la 500 față de cele 480 ale celorlalți, deci e clar că vor câștiga. Dar fotbalul nu e în realitate despre asta. Așadar, cred că motivul pentru care tacticile sunt atât de interesante pentru mine e că, împreună cu încă alți 3, 4 factori, determină bază din spatele abilității jucătorilor pentru câștigarea meciurilor. Cred că felul în care trebuie să privești e: o tactică bună nu e o tactică solidă care-ți câștigă meciul. E vorba despre procentaje. Astfel poți să spui: OK, echipa A are 80% șanse să câștige acest meci, sunt 10% șanse pentru un egal și 10% șanse pentru victoria echipei B. Dacă antrenorul echipei B reușește cumva să îmbunătățească acest procentaj până la 16%, atunci a făcut o treabă excelentă. Despre asta este vorba: procentaje finale, de la 55% la 60%, de la 45% la 40%.

Rep.: - Deasemeni ești clar pe acest subiect; când spui tactic, nu spui doar formație, ci mai mult stil. Ai putea explică mai mult ce vrei să spui prin asta?

J.W.: - Da, sunt două părți. Formațiile sunt jucătorii așezați pe teren: 4-4-2, 4-3-3... și asta e baza. Dar două 4-4-2 pot fi foarte diferite. Poți juca 4-4-2 cu apărătorul lateral retras, cu o linie dreaptă de mijlocași, cu mijlocașul ofensiv jucând în adâncime, iar atacanții sunt înalți ca profil și încerci să-i găsești cu mingi lungi sau poți să joci ca Milanul lui Arigo Sacchi, unde cei patru apărători au o linie foarte sus încercând să-și prindă adversarul în offside, nu există spații între cei din spate și cei 4-2 din față. Sacchi spunea că 25 de metri ar fi ideal, totul fiind bazat pe pase scurte. Sunt două elemente: cum aliniezi jucătorii pe teren și ce le ceri să facă în acest sistem.

Rep.: - Și încă un lucru care apare în cartea ta. E o atenție acordată distincției între fotbalul estetic și fotbalul îndreptat spre rezultate. Mă întreb dacă ai putea să dai niște exemple și să vorbești de conflictul dintre ele.

J.W.: - Dacă privești fotbalul pentru rezultat... Argentina e un exemplu excelent pentru asta pentru că pare c-a avut întotdeauna o abilitate și dorință de a teoretiza despre orice în fotbal. Dacă te uiți la fotbalul argentinian când a început să-și dezvolte propriul stil... În Argentina, fotbalul a fost adus de britanici, așa cum a fost introdus în majoritatea țărilor, și unde multe echipe erau compuse din expați în care intrau și localnici, care s-au stabilit începând cu prima decadă a secolului 20. Dar stilul argentinian a apărut în anii '20 când au avut mult succes la Jocurile Olimpice. Apoi în anii '40 avem începutul perioadei cunoscute sub numele de „La nuestra”, însemnând - a noastră - stilul nostru, în mod precizat opus celui al „the gringos”(străinii). Și în acest stil totul era despre abilități tehnice, dribling, gambeta (driblingul în slalom) pentru care Maradona era faimos. Acesta e încă văzut ca maximul a ceea ce se poate realiză în fotbal în Argentina.  Și deci a existat această perioadă de creștere în fotbalul argentinian din anii '40, „La nuestra”, pe care o găseai peste tot. Exista acoperire radio cu sute de mii de ascultători, zeci de mii de oameni mergând să vadă meciurile. Era o afacere uriașă, fiind un fenomen care capta atenția întregii societăți. În felul acesta, stilul respectiv de a juca a devenit o matrice (origine a tot ce a urmat) și într-adevăr au urmat această cale până în anii '50. Există o perioadă de 18 luni între 1936-1937 în care n-au existat egalități de 0-0 în prima divizie argentiniană. Totul era pentru atac și goluri. În toată această perioadă a sfârșitului anilor '40 a dezvoltării Argentinei, n-au întâlnit pe nimeni din afară. Deci au avut succes în anii '20 și începutul anilor '30 în fața Europei și a Braziliei când au fost foarte competitivi. Așadar încă mai credeau că sunt la un nivel mai bun decât al restului lumii și, în plus, fotbalul arăta foarte frumos. Deci au presupus că și restul lumii joacă ceva asemănător. Dar restul lumii a trecut la un nivel superior în mod radical. Au mers la Cupa Mondială din 1958.  Câștigaseră Cupă Americii din '57 și pierduseră câțiva jucători în Italia, asta fiind o problemă consistentă pentru ei. Unii au plecat în Italia pentru a juca profesionist, pentru că erau mai mulți bani acolo și și-au luat cetățenia italiană. Deci da, și asta a fost o problemă pentru ei, dar deasemeni, din punct de vedere al stilului, au arătat limpede o scădere la Cupă Mondială din '58. Au pierdut 6-1 cu Cehoslovacia și aceea a fost o înfrângere de cotitură pentru ei, făcându-i să înțeleagă că jucând doar spectaculos nu e suficient. Trebuie să câștigăm! Și această afirmație era mână în mână cu dictatura militară din Argentina, când pragmatismul domina întreagă viață în esență; faptul că trebuie să fii dur. Și deci, ceea ce se observă spre sfârșitul anilor '60 sunt echipe precum Estudiantes, jucând ceea ce numim anti-fotbal, cu tackling-uri foarte dure. Nu mai era vorba despre dribling-uri, despre frumusețe, era vorba despre victorie. Și sunt câteva lucruri cu care Estudiantes a ieșit în față: bătăile. Existau zvonuri despre jucători cărora le era frică să intre pe teren împotriva lor, pretinzând că poartă ace la ei pentru a-și înțepa adversarii când îi marchează.  Există întâmplarea cu Carlos Bilardo care a devenit reprezentantul acestui stil de fotbal și care avea o viață dublă, fiind ginecolog calificat. Și pentru că era ginecolog, avea acces la informații despre soțiile jucătorilor pe care, probabil, nu ar fi trebuit să le aibă. Și există o istorie cu Umberto Frimo?, marele apărător central al anilor '60. Cred că cineva a spus că singurul său cartonaș roșu l-a luat pentru că Bilardo a venit spre el și a început să-i șoptească la ureche despre un chist pe care soția sa a trebuit să-l îndepărteze dintr-o anumită zonă intimă, fapt care, în mod evident, a încins spiritele. Așadar, o echipă nesuferită.

Rep.: - Mă amuză toate întâmplările acestea despre trucurile argentinienilor cu insulte și  faulturi.

J.W.: - Da, a fost o completă inversare a stilului „La nuestra”. Și, desigur, avem apoi anii '70, care sunt foarte interesanți, pentru că ai o evidentă revoluție față de Estudiantes, care au pierdut în fața Milanului o Cupă Intercontinentală. Trei jucători au fost băgați la închisoare pentru presupusa rușine adusă națiunii din acel meci, când un jucător al Milanului a ajuns cu un maxilar rupt. Deci, există această revoluție împotrivă acestui stil al ultra pragmatismului și, apoi, îl avem pe domnul Luis Menotti venind și jucând acest minunat fotbal cu care a luat titlul din '73. În anul următor Argentina a fost din nou făcută de rușine de olandezi.  Au fost absolut depășiți de olandezi, care i-au învins cu 4-0, umilindu-i cu adevărat. Astfel, avem o nouă versiune. Stai puțin! Fotbalul pragmatic nu aduce rezultate și mai sunt și alte stiluri. Apoi în 1978, fotbalul se întoarce la putere. Îl avem pe Menotti practicând acest fotbal atractiv, din nou, fără să există tensiune între Menottism și Bilardism, între fotbalul estetic și cel îndreptat spre rezultat. E ceea ce încă există în fotbalul argentinian din zilele noastre. În mod evident e un spectru, și nu doi poli. La Menotti nu era totul despre frumusețe, ci și despre a câștiga deasemeni. Pe ansamblu, în afară de Cupa Mondială, a câștigat foarte, foarte puțin. În timp ce Bilardo, ca număr de trofee, e de departe cel mai de succes, Menotti e de departe cel mai popular. Se pun astfel tot felul de întrebări, despre tot felul de lucruri. Ce e mai important: să ai succes sau să trăiești bine? Vorbind cu Sacchi despre asta... Sacchi care are acum cât?... 66 de ani pe 1 aprilie, fiind în mare măsură retras din fotbal, sănătatea lui nestând prea grozav, așa că este capabil să privească înapoi cu o oarecare detașare. Am fost la reședința sa din Nordul Italiei și în sala de gimnastică are replici,  pe o etajeră, ale celor două Cupe ale Campionilor pe care le-a câștigat cu Milan. Mi le-a arătat și mi-a spus: - Ceea ce contează pentru mine mai mult decât cupele astea e faptul că atunci când lumea fotbalului la sfârșitul sec. XX a votat care este cea mai bună echipă a acestui secol, echipă mea a ieșit a patra. A spus că, pentru el, faptul că va fi ținut minte cu drag valorează mai mult decât orice. Gândiți-vă cu câtă plăcere ne amintim de echipă Olandei a anilor '70, care n-a câștigat nimic, de Ungaria începutului anilor '50, Brazilia începutului anilor '80. Deci, ce ai preferă? Să obții medalia Cupei Campionilor sau să fii Brazilia care va rămâne în memorie ca o echipă minunată?

Rep.: - Mă întreb dacă am putea face un pas înapoi la 2-3-5 și să discutăm despre cum a devenit acest sistem ceea ce numeai „W-M”. Ce a determinat această devenire?

J.W.: - Cred că punctul cheie a fost schimbarea legii offside-ului din 1927. Sistemul 2-3-5 nu era absolut universal, oamenii nici nu stăteau să se gândească prea mult la asta. Îl avem pe Chapman când merge la Northampton, care e nerăbdător să experimenteze contraatacul. Dar, în mare măsură, e vorba despre clasă, despre schimbările care se întâmplă în lume la începutul anilor '20. Legea offside-ului fiind evident trăgaciul, echipele încep să-și perfecționeze capcana offside-ului, începând din 1927 și până în prezent. În acele zile aveai trei jucători defensivi, față de doi, cât fuseseră înainte. Asta făcea destul de ușor pentru o echipă să facă pasul în față și să joace în acest mod. New Castle au devenit faimoși adaptându-se în acest fel. A existat o scădere radicală a numărului de goluri în anii '20 și Asociația de Fotbal era destul de îngrijorată pentru că și numărul spectatorilor era în scădere. Fotbalul devenise destul de trist. Așa că au experimentat cu diferite formule de schimbare a legii offside-lui, încercând să oprească oamenii de a intra în capcana acestuia. Deci, să vedem! În 1925-26 în primul sezon sub noua lege, era haos. În primele meciuri au fost scoruri cu adevărat ciudate: 4-0, 5-0 peste tot și nu neapărat aceeași echipă câștigând mereu. Ca rezultat direct s-a dezvoltat mijlocașul central, un nou tip de mijlocaș central, de fapt. Cel ce era înainte mijlocașul central dintr-o linie de trei, a fost retras să-l marcheze pe atacantul central (advers). În felul acesta aveai trei apărători, doi mijlocași-aripi, jucând relativ în adâncime și cinci atacanți. Problema era că sistemul acesta nu lasă prea mulți jucători la mijloc. Așa că doi atacanți interiori (centrali) au fost retrași. Rezultă efectiv un 3-2-2-3, care a devenit cunoscut ca sistemul „W-M”. A luat ceva timp această dezvoltare la sfârșitul anilor '20. Exista, cu siguranță, în 1930 când Arsenalul lui Chapman, bravii pionieri ai lui „W-M” au câștigat F.A. Cup. Cu siguranță ei foloseau în acel moment acest sistem...

Traducerea aproximativă a unui interviu radio (partea a patra)

E fascinant să-l vezi pe el (Nakata) exprimând ceea ce noi toţi am simţit privind din afară. Grija aceasta pentru imagine, pentru a face lucrurile aşa cum trebuie, e de fapt prohibitivă (se referă la o ingrădire a exprimării fotbalistice probabil). Ce vedem acum, dacă ne uităm la echipa Japoniei şi la caţiva fotbalişti japonezi care sunt in Europa? Honda e un exemplu, Kagawa de la Dortmund, Uchida de la Shalke, Nagatomo de la Inter...sunt jucatori care au crescut în Liga Japoneză, care s-a înfiinţat in ”99, cred. Aceşti jucători au acum 22, 23 de ani, deci pentru ei întodeauna a existat Liga Japoneza şi e posibil ca pentru generaţia lor fotbalul sa nu fie un lucru care se învaţă, ci unul care se simte. E posibil ca ei sa ducă fotbalul japonez înainte, spre nivelul următor. Phillippe Trousier in 2002 a fost foarte frustrat la finalul turneului de Cupă Mondială pe care voia să-l câştige. El avea un exemplu: un jucător care primeşte mingea de la portar, îl simţi că va arunca o privire spre banca de rezerve pentru a i se da o indicaţie, pentru că nu se simte confortabil să ia singur o decizie. Fotbalul japonez mă fascineaza pentru că au cu adevărat potenţialul să fie una din ţările de top si totuşi, privind la liga lor, vei simţi aceasta detaşare. Exemplul lui JEF United e unul interesant. Antrenorul lor era Alex Miller, un scoţian care a fost scouter pentru Alex Ferguson la Man. Utd. (notă: o posibila eroare a lui J.W. ; pe Wikipedia Alex Miller apare ca şef al departamentului de scouting a lui Liverpool). A luat această echipă scufundată in coada clasamentului după 19 etape şi, jucând un impresionant 4-4-2 şi făcând lucruri nemaiîntâlnite in Japonia, au terminat în final, confortabil la mijlocul clasamentului, în acel sezon. Sunt sigur că făceau lucrurile diferit şi puneau probleme pe care celelalte echipe nu ştiau cum să le combată.
Rep.: - Ultimul subiect despre care vom vorbi e Anglia şi pragmatismul englez, cum îl numeşti în cartea ta. Ce diferenţe crezi că există între jocul echipei naţionale a Angliei şi jocul echipelor de club din Anglia?
J.W.: - Cred că, mărind perspectiva nu doar în Anglia, există o uriaşa distincţie în calitate între cluburile de top şi echipele naţionale. Cred că acest lucru e inevitabil. E foarte trist, pentru că nu va mai trece mult timp pâna când Cupa Mondială va deveni aproape irelevantă. Nu cred că e cineva care să pună serios la îndoială că turneul Cupei Mondiale e mai bun decât Champions League în termenii calităţii fotbalului sau ca eveniment fotbalistic, rămânând unul deosebit. FIFA încearca să scoată acest lucru în evidenţă cât mai mult. Dar, fotbalul devenind din ce în ce mai sofisticat, cu idei ca Pro-Zone şi datele statistice pe care le putem lua din joc, în felul acesta putând să creem sisteme tactice sofisticate, nu se poate face asta cu adevărat, decât dacă avem timp. Şi ceea ce nu au niciodată managerii echipelor naţionale este tocmai timpul. Şi în carte vorbeam despre ideea aceasta, despre United, când îl aveau pe Ronaldo într-un flanc, Giggs în celălalt flanc şi Tevez în centru, iar atacantul central alterna destul de mult. Deci, nu există punct fix în faţă. Acest mod de a juca mi se pare modul model spre care ne îndreptăm. Avangarda tacticii fotbalului modern este să joci fără atacant central. Asta nu înseamnă că United nu a jucat cu poziţia aceasta, înseamna doar ca nu are un punct fix acolo. Atacantul central coboara spre propiul teren, creeând un vid si o problema pentru apărător (iese din poziţia lui şi urmareste adversarul si lasă un spaţiu in urma sa sau ramane si adversarul va avea spaţtiu de preluare şi acţiune). Messi de la Barcelona este un exemplu clasic de „fals 9”, coborând din linia din faţă, deseori preluînd mingea de la apărarea echipei sale. Ca să faci asta la nivelul echipei naţionale este aproape imposibil. Singurul mod de a realiza asta este să antrenezi jucătorii în fiecare zi. Echipa naţională joacă, să zicem, in jur de 8 -9 jocuri pe an, plus cele din Campionatul Mondial. Deci ai jucătorii pentru, probabil, 4-5 săptămâni. E aproape imposibil.
Rep.: - Se menţionează că Spania joacă incredibil de asemănător cu Barcelona, dar are si o mare parte din această echipă. E interesant că spui de dimensiunea jocului internaţional, e ceva ce mă interesează pe mine şi mulţi oameni.  Turneul din 2000 e probabil ultimul turneu internaţional de care m-am bucurat cu adevărat. Îmi amintesc că a fost un turneu foarte ofensiv, foarte interesant de privit. Se fac paşi, la diferite nivele, pentru a se încerca combaterea acestui fapt, sau nici măcar nu este considerat o problemă? Ce crezi?
J.W.: - Păi cred că ai aici doua teme de discuţie: una ar fi că, la urma urmei, depinde de bani. Echipa naţională face bani pentru FIFA, nu pentru cluburi, iar acestea din urmă au contracte cu jucătorii. Cluburilor le-ar conveni foarte mult să nu existe echipa naţională; jucătorii nu s-ar mai accidenta, nu ar mai fi departe de club, nu ar vorbi cu alţti jucători care ar putea să spună: -Vino să joci pentru noi, avem salarii foarte bune şi condiţii excelente de antrenament. Mă îndoiesc că ar avea o perspectivă mai cuprinzătoare. Faptul că împinge în faţă Campionatul Mondial al Cluburilor sugerează că recunoaşte fotbalul de club ca fiind viitorul. Am auzit diverse propuneri să se joace internaţionalele în blocuri şi cred că aceasta este cea mai bună metodă,  mai degrabă decât să ai câteva amicale şi meciuri de calificare. Dacă ai avea o perioadă, să zicem, noiembrie şi decembrie, când ligile din Est intră in pauza de iarnă, şi altă perioadă în mai, iunie, asta ar rezolva cazul. Problema ar fi că, dacă ai avea un jucător accidentat în acea perioada, audienţa ar fi afectată în mod semnificativ. FIFA  şi UEFA au nevoie disperată de anumite naţiuni, pentru că aduc o cantitate uriaşă de bani. Ei nu vor să lipsească Brazilia, Argentina, Germania, ei işi doresc marile naţiuni acolo. Deci pericolul ar fi de exemplu, ca Argentina să treaca printr-o serie de calificări şi să nu-l aibă  pe Messi cu ei, având drept rezultat, să zicem, un egal cu Columbia, sau o înfrângere cu Uruguay si in felul acesta să nu se califice la turneul final. Riscul ar fi enorm pentru FIFA. Deci cred că e mai mult mental, nu cred că exista o dorinţă mare de schimbare, pentru că a juca pentru ţara ta nu mai e vazut drept vârful carierei. Chiar şi in anii ”50 existau nişte situatii bizare in care jucătorii lipseau la marile turnee, fiind departe cu cluburile lor. Dar cel puţin in anii”50 exista un sens pentru ca un jucator englez să joace pentru Anglia. Era punctul cel mai înalt al carierei sale. Cred ca asta se datora parţial şi salariului maxim. Fotbaliştii nu făceau o cantitate enora de bani, aşadar a juca pentru Anglia era : a. o onoare, b. era o şansa pentru nişte bani in plus, pentru a-şi mai plăti din cheltuieli şi poate să obţină un contract de publicitate (pentru o marcă de ghete sau ceva asemanător). Pe când acum...Totuşi să nu dăm vina pe jucători. Dacă ai fi plătit două sute de mii pe săptămână de către un club şi acesta ţi-ar spune să nu te implici 100% pentru Anglia miercuri, pentru că au nevoie de tine sâmbătă, bineînteles că asculţi. Ultimul lucru pe care vrei săl faci este să te accidentezi, ori să compromiţi în vreun fel contractul de două sute de mii pe săptămână.
Rep: - Într-o notă de încheiere, in acelaşi fel cum finalizezi tu cartea, există un uşor scepticism privind dezvoltarea ulterioara a viziunii in tactică, analizată pe parcursul lecturii. Cred că ai folosit un citat, spunând că datorită dezvoltării actuale, este puţin probabil să mai existe progrese majore. Poţi dezvolta ideea ?
J.W.: -Da, e Arigo Sacchi care spune că e de părere că ultima dezvoltare majoră in tactică, este Milan-ul său, câştigător al Cupei Campionilor in 1990, care deţinea cu adevărat cel mai puternic pressing in 4-4-2. Poţi sa contraargumentezi că acesta este un stil italian de abordare, că acest tip de pressing se făcea in Anglia incă de la sfârşitul anilor ”60, in Olanda si Uniunea Sovietică la mijlocul anilor ”60. În Italia este o evoluţie pentru ca inainte libero-ul era un stâlp central al gândirii tactice. A fost intr-adevăr un lucru radical. Chiar şi atunci, Milan-ul lui Sacchi, având mare succes, a început să schimbe mentalităţi. Cred totuşi că lucrurile acestea au fost determinate de valorizarea pressing-ului  din semifinala Campionatului European din 1988, când au pierdut în faţa Uniunii Sovietice. Italienii au fost total depăşiţi de sovieticii lui Lobanovskyi. Asta i-a convins că stilul lor nu funcţionează împotriva pressing-ului. Bineînţeles, el (Sacchi) are un mare interes în a spune că e ultimul mare inovator in fotbal. Dacă insă extindem puţin, are dreptate. N-a existat nici o mare schimbare radicală de atunci şi cred că e posibil nici să mai fie, pentru că in orice evolutie ajungi intr-un punct când toate salturile majore au fost făcute şi tot ce mai poţi face sunt schimbări incrementale (neradicale). Are Sacchi dreptate? N-au mai existat schimbări radicale din 1990? Am vazut apariţia lui 4-2-3-1, care n-a existat inainte. Poţi să pui în discuţie că e o mică dezvoltare a lui 4-4-2, unde unul din atacanţii centrali poate juca mai retras, iar aripile joacă mai sus. Cred că recunoaşterea lui 4-2-3-1 ca un sistem în sine, e o schimbare care-ţi permite să obţii controlul şi să te  dezvolţi mai departe intr-un anumit sens. Cred că vedem  deja o dezvoltare cu mijlocaul central jucând mai retras, rezultând un 4-2-1-3. Dar acestea nu sunt decât schimbari minore. Lipsa atacantului central e posibil marea inovaţie, despre care privind înapoi, peste ani, s-ar putea să spunem c-a fost diferită faţa de tot ce s-a făcut inainte, c-a fost unică. Chiar şi aşa te gândeşti la ceva similar cu... în 1953, Nandor Hidegkuti (mulţumesc Gorgeous Roadkill pentru identificarea acestui nume) derutându-l pe Harry Johnsson, aparatorul central englez. Hidegkuti era atacantul central ungur, când Ungaria a învins cu 6-3 pe Wembley, iar marele său truc (şmecherie)  era să atragă apăratorul central din zona sa. Probabil calitatea e diferita, dar in sine nu e o idee nouă. Recunoaşterea aceasta a „falsului 9” merge mână in mână cu inversarea aripilor; cea stangă joacă in dreapta şi invers, deci in partea opusă celei aşteptate. Ceea ce vedem astăzi e o schimbare radicală? Nu, nu e.  Schimbările radicale au apus şi cred că singurul mod in care mai putem vedea schimbări radicale ar fi dacă s-ar dezvolta intr-o societate  inchisă, care cumva s-a dezvoltat departe de ochii restului lumii.
Rep: - L-aţi ascultat pe Jonathan Wilson, discutând despre istoria tacticii fotbalului... Mulţumim pentru atenţie (ca ne-aţi ascultat)...
Opinie
În faţa scepticismului celui intervievat, legat de posibile noi inovaţii in tactică, aş tinde să am o altă opinie. E foarte adevarat că de-a lungul atâtor ani de istorie şi cu atâtea minţi mai mult sau mai puţin inspirate aplecate asupra acestui subiect ,e foarte greu să mai gaseşti un tărâm neexplorat in acest domeniu. Jonathan Wilson omite totuşi să-şi amintească de unde au pornit marile inovaţii in tacticile din fotbal (chiar in debutul interviului menţionează): schimbările de regulament – in primă fază, introducerea legii offside-ului. Să nu uităm că relativ recent (raportat la cei peste 100 de ani) s-a introdus regula ca portarul să nu mai poată atinge cu mâna o minge primită de la un coechipier (nu vorbesc de aut). Ceea ce astăzi ni s-ar părea de neacceptat, o lungă perioadă a fost văzut ca un lucru normal: portarul primea o minge de la un coleg, o lua in braţe cu toată dragostea, o mângâia parinteşte, o bătea de pământ, apoi eventual o punea jos şi începea să o plimbe câţiva paşi.  Nu ştiu dacă a schimbat tactic lucrurile, dar cu siguranţa a crescut dinamica jocului această regula. Şi loc de schimbări ar mai fi şi sunt convins că vor mai exista.
Pâna când fotbalul nu va deveni obositor de rapid de privit, direcţia dezvoltării sale asta va fi : dinamică şi intensitate, ambele in regim de viteză. Cum ar putea veni regulamentul în întâmpinarea acestei tendinţe? Să ne închipuim un meci de fotbal a cărui durată de timp ar scădea la, să zicem, o oră împărţită în trei reprize de 20 de minute cu pauze de 10 minute intre ele (televiziunile ar vota cu doua mâini o astfel de decizie având în vedere spaţiul de publicitate mai mare); cu drept la 2,3 schimbări pe repriză si eventual un time-out la dispoziţia fiecărui antrenor (cred ca mulţi antrenori ar agreea această idee). Mi se pare că un astfel de meci ar elimina foarte mult din timpii morţi sau din amorţeala fotbalului de azi, iar tactic am putea asista la explozia unei alte tendinţe actuale: schimbarea formulei de joc din mers (atât ca aşezare, cât şi ca flux al jocului- mai simplu- relaţii de joc). Desigur, micul conservator care zace in mine, ca şi in mulţi dintre voi probabil, strâmbă din nas şi e ezitant la a accepta astfel de idei cu iz de comercializare americană. Vom trai şi vom vedea. Loc de idei, pentru a face jocul acesta care ne fascinează de-o viaţă, ar mai fi.
Vă doresc un Campionat European plăcut. Eu am să ţin cu Croaţia, nu de alta, dar imi place faţa lui Bilic (doar nu credeaţi că am un motiv serios :) ).

Traducerea aproximativă a unui interviu radio (partea a treia)

J.W.: - Presingul a ieșit la suprafață în anii ’60. Ceea ce vrem să spunem prin asta e că: toată echipa, în mod ideal ca o unitate, în forma sa perfectă, închide omul cu mingea. Asta nu înseamnă că toți cei zece jucători năvălesc pe el. Înseamnă că unul sau doi merg spre el, iar ceilalți îi taie opțiunile de a pasa. Există un uşor pericol. Făcând asta, laşi ceilalţi jucători liberi. Riscul pe care ţi-l asumi e pentru a nu da timp adversarului să dea o păsa de calitate. Legea offside-ului a fost cheie. Jucai cu o linie avansată la offside care zdrobea spatiul în care oponenţii puteau să joace, şi asta restricţiona opţiunile de a pasa.Incerci astfel să recuperezi poziţia de offside, să câştigi mingea din spatele terenului si să tai opţiunile de pasa. (Notă: primele 33 de secunde ale părţii a treia de pe youtube mi-au dat mai mult de furcă decât altele –dacă cineva are o variantă mai clară şi o poate împărtăşi, mi-ar face mare plăcere s-o citesc). Barcelona de astăzi sunt un excelent exemplu în acest sens. Cred că nu s-ar fi putut dezvolta înainte de anii’ 60, parţial pentru că acest stil cere o linie de fund formată din 4, care a apărut cu adevărat în Rusia sfârşitului anilor’40, când a fost folosită pentru o foarte scurtă perioadă. Dar devine un fel de fenomen în întreaga lume când apare după Cupa Mondială din 1958, fiind folosita de Brazilia. La rândul ei, Brazilia a beneficiat de rezultatul inovaţiilor tactice ale lui David Kushner?, care au condus la un progres în fotbal şi inovaţii ulterioare. In esenţă, dacă te gândeşti la „WM”, te gândeşti la: 3 apărători, 2 mijlocaşi de linie retraşi, 2 mijlocaşi ofensivi şi 3 atacanţi. Ce s-a întâmplat iniţial a fost că pătratul format din cei patru mijlocaşi , acest bloc de doi câte doi, a fost răsucit intr-un romb. Astfel că unul din cei doi mijlocaşi de linie juca mai retras decât celălalt, iar unul din mijlocaşii ofensivi juca mai sus decât celălalt. În felul acesta, mijlocaşul de linie mai retras devenea apărător, iar mijlocaşul urcat mai sus devenea atacant. Astfel, avem un sistem 4-2-4, care a fost folosit în 1958. Restul lumii a realizat foarte repede că mijlocul acesta foarte scurt funcţionează, şi-au spus: Stai puţin! Hai să jucăm 4-2-4. In 1962, Brazilia deja retrăsese una din aripi, ajungând să joace 4-3-3, reuşind să controleze mai mult posesia. Astfel au câştigat şi Cupa Mondială din ’62. Până la sfârşitul anilor ’60 restul lumii deja apela la acest sistem. A existat o mică divizare între cei care jucau cu patru fundaşi şi cei care jucau cu libero, dar cu siguranţă lumea era conştientă de linia de patru fundaşi şi ce putea ea să facă. Pentru a juca la offside trebuia să ai o linie de fund din 4. Nu puteai să faci lucrul acesta fără ea, căci dacă aveai libero stricai linia offside-ului. Cred că tactic nu s-ar fi putut dezvolta înainte. Ar mai fi însă un aspect relevant, mai ales în Europa. Sistemul acesta cere o extraordinara formă fizica. Incep să apară, chiar la echipele din anii ’ 70, diferiţi stimulenţi fizici, chiar dacă se spunea că te pot ţine 70 de minute, dar nu 90. Valeriy Lobanovskyi, marele arhitect al lui Dinamo Kiev, avea diferite tipuri de pressing. Foloseau pressingul om la om când mergeau direct în jumătatea adversă. Foloseau pressingul pe jumătate, ieşind doar când adversarul trecea linia de mijloc. Deasemeni aveau pressingul fals : în timp ce doi jucători se îndreptau spre cel cu mingea, iar adversarii temporizau crezând că urmează pressingul, restul echipei se putea odihni. Asta se întâmpla pentru că ştiau că nu pot rezista în ritmul acesta pentru 90 de minute. Echipele lui Lobanovskyi erau la fel de pregătite fizic ca toate celelalte echipe, dar erau imaculat instruite. Deci era nevoie de un înalt nivel fizic şi în Europa, lucrul acesta devine posibil după război, la începutul anilor ’ 60, când se pune capăt raţionalizării, iar oamenii aveau o dietă completă. În mod natural, oamenii devin mai sănătoşi şi ca rezultat, ei sunt în stare să alerge mult, mult mai mult. Prima echipa care a avut mare succes cu jocul de pressing a fost Dinamo Kiev, antrenor fiind Victor Maslov. La început era foarte nepopular in Uniunea Sovietică. Era văzut ca un tip împotriva curentului. Există ideea aceasta preconcepută, că adversarul trebuie aşteptat să-şi facă jocul, iar el a venit decis să urce şi să taie construcţia oponenţilor în terenul lor. Astfel, Dinamo Kiev a câştigat 3 titluri consecutiv în anii’ 60. Momentul acesta cred ca marchează cu adevărat diferenţa dintre vechiul fotbal şi fotbalul modern. Cred că putem spune, că Brazilia din 70 a fost ultima echipa care a câştigat un trofeu major, fără să facă pressing. Au fost capabili să facă asta pentru că acea Cupa Mondială s-a jucat în Mexic, la mare altitudine şi căldura. Era imposibil astfel să menţii intensitatea şi să presezi pentru o perioadă de timp cât de mică.
Rep.: - Vorbind de Dinamo, menţionezi creşterea pregătirii fizice şi rolul său vital în jocul de pressing. Crezi că aceea e perioada când ştiinţa din sport începe să se implice în fotbal?
J.W.: - Da, s-ar putea spune, deşi  cred că în general ştiinţa în sport s-a dezvoltat destul de repede în anii de după război. În anii ’50, 60 , sportul e cu siguranţă o disciplină (ramură a ştiinţei). Bănuiesc că faptul acesta e o consecinţă a condiţiilor politice. Dintr-o dată, creşterea musculară şi a rezistentei e un domeniu în care oamenii de ştiinţă merită să se implice. Sportul în acei ani devine mai important. Cred că mai degrabă ştiinţa sportivă a început cu atletismul, care are de departe mai multe cerinţe specific fizice decât fotbalul. În mod evident însa, există o răspândire. Cred că e interesant, că încercând să legăm fotbalul în ideea de societate, vedem că primele societăţi care au produs pressing-ul în fotbal au fost: cea olandeză şi cea sovietică. Cele două nu par să aibă prea multe în comun, dar în anii’60, Olanda trece printr-un proces de rapidă secularizare (religia îşi pierde din importantă). In Uniunea Sovietică se întâmpla acelaşi lucru deja de foarte mult timp. Si mă gândesc: dacă ai un Dumnezeu, în care crezi, el fiind în centrul atenţiei tale, un sistem al autorităţii în care tu ştii unde eşti plasat, supunandu-te cuiva de deasupra ta... Ce se întâmpla dacă muti figura aceea de deasupra ta, dacă îl îndepărtezi pe Dumnezeu? Dintr-o dată poziţia în care erai se renogociaza. Astfel, vedem exprimat acest lucru foarte clar în arhitectura olandeză, în arta şi literatura sovietică: ideea că viaţa e un sistem şi tu trebuie să-ţi găseşti locul în sistem. Tu nu mai eşti definit prin tine însuţi, ci măcar în parte, prin ceea ce te înconjoară. Cred că nu e o coincidentă că ceea ce se numea „fotbalul total” în Olandă era acelaşi lucru cu ce se juca în Ucraina. S-a dezvoltat (acest fotbal) în societăţi în care oamenii îşi negociau în mod constant locul în societate, gandindu-se la autoritate intr-un alt fel. Privind la acele echipe vedem cum apărătorul dreapta nu era doar apărător, ci avea acordul să joace şi mijlocaş dreapta, cu condiţia de a fi înlocuit în defensivă de mijlocsul dreapta de drept. În felul acesta nu se mai gândea constant care e poziţia lui, în sine. Scopul era poziţia jucătorului în relaţie cu coechipierii săi. Acest lucru se vede reflectat şi în societatea acelei vremi.
Rep: -S-au mai întâmplat schimbări bazate pe factori psihologici şi în alte ţări, sau doar în Olanda şi Ucraina?
J.W.: -Cred că e important să nu vedem lucrurile astea strict cauză-efect. Nu spun că secularizarea din Olanda a condus direct la „fotbalul total”. Doar a creat un mediu în care fotbalul acela putea exista. A permis oamenilor să-şi examineze status-quo-ul, să-l chestioneze şi să facă ceva diferit. E un factor dintre mai mulţi şi e greu în momentul în care trebuie să alegi. Ar trebui să fim de aici peste 20 de ani, uitandu-ne înapoi, pentru a putea înţelege. Dar cu fotbalul atât de globalizat astăzi (2011)... Stim că „fotbalul total” funcţionează. Stim că acesta e modelul pe care vrem să-l urmăm. E baza a ceea ce joacă Barcelona, Arsenal, Sahtior Donetk. Stim că e un stil viabil de fotbal şi astfel, dacă o echipa vrea să joace astfel acum, ne putem întreba: vor asta pentru că au văzut nişte imagini video şi au auzit lumea vorbind?, pentru că au recunoscut un mod efectiv de a juca? Sau mai degrabă, pentru că le permite societatea în care trăiesc? Asta e foarte greu de spus acum. Cred că ultimul loc unde mai poţi vedea o cale necontaminata de a juca fotbal e în Asia, unde nu există o tradiţie prea grozavă în marea majoritate a continentului. De exemplu Japonia...Japonia e un exemplu fascinant. Am fost în această ţară acum 18 luni. Un jurnal sportiv de specialitate de acolo m-a invitat să merg şi să asist la 5 meciuri pentru a scrie ce cred europenii despre fotbalul japonez. Din nefericire, am avut un zbor obositor şi lung, şi eram destul de ameţit când am ajuns. Iar ei au venit la aeroport şi m-au dus direct la un meci între JEF United- Urawa Red Diamonds. Urawa stârneşte multă încântare în Japonia şi are un număr uriaş de fani. JEF United e o echipa din nordul suburbiilor oraşului Tokyo, cu un stadion care arăta că cel al lui Midlesbrough. JEF erau în coada clasamentului, încercând ceea ce până la urmă nu s-a întâmplat, să evite retrogradarea. Urawa venea acolo asteptandu-se să câştige. Cum intri, imediat te izbesc culorile. Tribunele sunt colorate. Există o coregrafie excelentă. Superb. Mă gândeam: Nu pot să cred că Liga Japoneză (J-League) arăta aşa. Extraordinar! Cum de n-am ştiut despre asta până acum? Si sunt bannere, artificii, cântece orchestrate cu mare grijă... Trecuse prima jumătate a meciului cu Urawa fiind ,probabil, echipa mai bună. Foarte devreme, în partea a doua, Urawa jucând un 3-5-2, JEF jucând un 4-4-2, iar JEF presând Urawa, destul de neglijent, uneori chiar deloc. O minge foarte simplă peste apărătorul dreapta al celor de la Urawa, centrare din stânga, lovitură de cap şi cel mai uşor gol pe care-l poţi vedea. Iar fanii lui Urawa, care erau în spatele porţii, unde s-a marcat, şi care erau în mijlocul cântecului, n-au avut nici cea mai mică tresărire! Au continuat cu cântecul lor. Si dintr-o dată, realizezi că nu există nici o interacţiune cu ceea ce se întâmpla pe teren. I-am menţionat acest aspect şi lui Nakamura, fostul jucător al lui Celtic. Am sentimentul că fanii lor văzând alţi fani, din alte colţuri ale lumii, ştiu cum trebuie să arate, dar intr-un fel nu simt cu adevărat fotbalul. De exemplu, chiar şi cei mai optimişti fani britanici, sau oriunde în Europa, când văd un astfel de gol clar, şi sunt în mijlocul unui cântec, cu siguranţă s-ar întrerupe. S-ar întrerupe şi dacă ar vedea cel mai mic pericol. Apoi ar putea relua cântecul. Nakamura mi-a spus exact acelaşi fapt. Unul din lucrurile pe care le iubea la Celtic era că: dacă alerga 20 de yarzi să pună un tackling, chiar şi când nu lua mingea, era aplaudat, pentru că fanii urmăresc în mod constant jocul. În schimb, suporterii din Japonia se văd aproape o picătură din tabloul meciului, un fel de fundal, şi din cauza aceasta nu simt ce se petrece pe teren. Gandindu-mă mai general, cred că societatea japoneză e foarte preocupată de a arăta o imagine bună. Dacă mergi în Tokyo, toţi copacii sunt tăiaţi şi curăţaţi ireproşabil, gazonul e perfect şi ca străin te gândeşti: Ce oraş uimitor de curat!. Dar apoi îţi spui că poate vezi doar învelişul. Nu pot să apreciez exact dacă e doar o imagine proiectată. N-am stat decât 10 zile. Dar dacă ar fi să traduci această atitudine în fotbalul din iarbă... Am vorbit cu Ivica Osim, antrenorul bosniac, foarte-foarte experimentat, care a antrenat Japonia în 2007, cred, având destul de mult succes. El a avut acelaşi punct de vedere ca şi Philippe Troussier, fost antrenor, când Japonia a organizat Campionatul Mondial. Fotbalul pe care-l joacă japonezii arăta excelent. Pasează bine, păstrează posesia, dar nu există imaginaţie, nu există iniţiativă, nu există impuls pentru a face lucrurile să se întâmple. Există o mult mai mare grijă pentru a face ceea ce e „bine”, decât luarea unui risc şi câştigarea meciului. Am auzit pe un canal un interviu cu Honda, jucătorul lui TSKA Moscova, vorbind cu Nakata, superstarul Japoniei, singurul care s-a impus intr-un campionat important din Europa Vestică (în Italia, pentru Roma şi Parma). Iar Nakata îi spunea în acest interviu : Trebuie să uiţi tot ce-ai învăţat în Japonia, pentru că ce-ai jucat acolo e fotbal de antrenament, chiar şi meciurile de Liga. Trebuie să fii egoist, să-ţi asumi riscuri, trebuie să ieşi în afara sistemului...
Trei  mențiuni in afara si despre subiectul acestei postări:
1. Legat de postare. Pentru cei care poate au așteptat aceasta continuare, îmi cer scuze pentru întârziere. Sper sa fiu mai harnic la partea a patra si ultima a acestui interviu.
2. Ironia situației întreruperii derby-ului Clujului dupa momentul penalty-ului și deciderea partidei rejucate tot de un unsprezece metri mi-a adus aminte de un film spaniol văzut cu ceva timp în urma. Daca o rupeți puțin cu spaniola (n-am reușit sa găsesc un site de încredere cu filmul tradus, din păcate) și în weekend-ul care vine poate veți avea un moment pe care nu știți cu ce sa-l umpleți vi-l recomand. "El Penalti Mas Largo  del Mundo" (Cel mai lung penalty din lume) e o comedie din categoria filmelor ușor digestibile, fără sa fie vreo capodopera. Youtube sa traiasca! link-ul il aveti aici: http://www.youtube.com/watch?v=hQmJ9T9Xk6w
3. Pentru ca n-am făcut-o încă pe Tribună: Felicitări tuturor C.f.r.-istilor pentru titlul de campioana obținut de echipa voastră favorită! Prin desfășurare și dramatism, cred ca puteți pune aceasta ediție a Ligii Întâi, la una de colecție. Bineînțeles, nu uitați ca la emoțiile voastre au contribuit și adversarii ( un procent chiar Dinamo:) ). Pentru o lecție în plus! de civilizație, de care sunt convins ca sunteți capabili, sper sa va gândiți cu respect și la ele: Vaslui , Steaua, Rapid..Ce poveste ar fi avut Madridul fără Barcelona, Juventus fără Milan, Dortmund fara Bayern sau City fără United anul acesta?...Pentru ca peste ani, va rămâne doar povestea.

Traducerea aproximativă a unui interviu radio [partea a doua]

J.W.: - Cred că vedem o dezvoltare înceată spre sfârșitul anilor ’20 și ce mi se pare fascinant e că Herbert Chapman pornise cu aceeași idee chiar la începutul acelor ani cu Huddersfield. Faptul în sine că îi era permis să conducă pe Huddersfield, să conducă pe Arsenal, ca fiu de miner, era un semn pentru mai multe schimbări pe viitor. Unul dintre lucrurile care mă frustrează e că interesul academic în fotbal e intens psihologic și intens bazat pe fani. Ar fi fost recomandată și studierea jocului în sine, care ar fi dus la rezultate destul de interesante. Dacă te uiți ce s-a întâmplat cu Chapman... Era fiul unui miner din Kiveton Park (Yorkshire). S-a lăsat de scoală la 14 ani și a început să lucreze în mină. Era un jucător de fotbal mediu. De fapt era bun să joace fotbal la un nivel inferior și să facă bani din asta, dar nu era un fotbalist mare, orice ar însemna acest lucru. Datorită unui act al Legii educației, din anii 1870, a putut să-și continue studiile. A făcut cursuri de managementul minelor, și în felul acesta a câștigat experiență în ceea ce înseamnă să fii manager. A câștigat o calificare academică în management, nu fotbalistic, dar oricum în cel al minelor, o calificare transferabilă. Rezultă apoi, în timpul Primului Război Mondial, dispariția unei uriașe populații (se referă la cei înrolați, probabil) și asta creează oportunități. Clasa ofițerilor, cei care înainte dețineau cluburile de fotbal, oamenii din școlile publice, nu mai erau prezenți. Şi avem oameni ca Chapman, din rândul muncitorimii educate, intrând în scenă. Chapman are tendința să devină manager din 1904, când merge la Northampton. În timpul războiului conduce o fabrică de muniții și este un lider cu multe calități. I se dă apoi, în premieră, un loc de muncă în cadrul unui club de fotbal, la Leeds, care e însă exclus din competiție datorită unor plăți ilegale. Se mută apoi la  Huddersfield, și, în sfârșit, la Arsenal. Arsenal, marea echipă, alegându-l pe Chapman, fiul unui miner! În nici un caz acest lucru nu s-ar fi întâmplat înaintea Primului Război Mondial.

Ce aduce această nouă generație de manageri?... Cei crescuți în sistemul de învățământ public erau încredințați că felul corect de a juca e în sistemul 2-3-5. Chapman a spus că jocul trebuie dus mai departe, îmbunătățit; era tot ce-l interesa. Așa că dezvoltă contraatacul la Northampton și Huddersfield. Chiar câștigă printr-o apărare foarte bună o F.A. Cup la începutul anilor ’20, când Huddersfield e avertizată de Asociația de Fotbal că joacă prea defensiv. Apoi retrage un mijlocaș, care devine un fundaș în plus (al treilea) în „WM”. Asta era văzută pe atunci ca o tactică foarte defensivă. Bănuiesc că unuia crescut în școlile publice nici nu i-ar fi trecut prin minte să facă așa ceva. Nu ar fi de pus la îndoială ideile preconcepute (prestabilite). Bănuiesc, ca și în alte discipline, că la sfârșitul Primului Război Mondial, structura populației rămase a dat posibilitatea unora să explodeze dincolo de nivelul lor, aducând cu ei noi atitudini și noi idei.

Rep.: - E extraordinar că, vorbind despre fotbal, faci referiri și la factorii sociali și istorici. Una dintre părțile mele preferate ale cărții e cea în care vorbești despre „cultura cafelei” și ridicarea fascismului în Europa de Est. Mă întreb dacă ai putea intra în câteva detalii despre aceste fapte, care mi se par foarte interesante.

J.W.: - Da. Nu cred că Chapman era un mare intelectual sau teoretician. Cred că practic privea fotbalul şi se gândea cum să câştige meciul. Ceea ce găsim în Austria şi de fapt în ţările de pe cursul Dunării... Austria, Cehoslovacia, Ungaria, este faptul că aveau cultul acesta al cafelei. Intelectualii se întâlneau şi purtau deseori discuții la o cafea. Şi printre alte lucruri care se discutau era şi fotbalul. Şi pentru că erau intelectuali, au început să teoretizeze în jurul jocului. Vorbim de perioada începutului anilor ’30, perioada marii echipe a Austriei, „Wunderteam”, cu Hugo Meisel antrenor, şi începuturile echipei de fotbal a ungurilor, care a înflorit la începutul anilor ’50. Cred că în afara Mării Britanii şi Americii de Sud, acea zonă a fost o fortăreață a fotbalului în acel timp. Oamenii aceștia, teoretizând, priveau într-un mod abstract, nemaiîntâlnit până atunci. Ei au fost primii care s-au gândit cu adevărat la tactici pe care le poți trasa pe hârtie și despre care să vorbești departe de jucătorii de pe teren. Problema pentru aceste țări era că foarte mulţi dintre aceşti intelectuali erau evrei care au sfârșit decimați. Ar putea fi un argument că declinul fotbalului din Austria și Ungaria din anii ’50 şi după aceea se datorează, în parte, scăderii acestei părți a populației. Simon K. (?)(indescifrabil), în ultima sa carte, produce, convingător pentru mine, cele trei lucruri care duc la succesul în fotbal: unul ar fi P.I.B.-ul, altul mărimea populației și ultimul experiența în joc. Aşa că P.I.B.-ul Austriei şi Ungariei a scăzut probabil ușor, dar nu radical; populația în mod evident e mai redusă decât în alte țări unde se juca; experiența diminuată pentru că ei jucau din anii 1905-1910, în timp ce restul lumii începe să ia jocul în serios din anii ’50-’60. Dar ceea ce duce la declinul din anii ’50 (s-ar putea face un studiu pe subiect) e faptul că „inteligența” fotbalului nu mai exista în acel moment, pentru că majoritatea fusese alcătuită din evrei.

La polul opus e Brazilia, care a beneficiat de pe urma unor oameni ca ungurul evreu Isidor ”Dori” Kürschner, care părăsește Ungaria în anii’30 și își poartă ideile la Flamengo. El introduce o revoluție în fotbalul brazilian care va duce în ultima instanță la sistemul 4-2-4 și la extraordinara echipă care câștigă Campionatul Mondial din 1958. Nu pretind că dacă Kürschner ar fi rămas în Ungaria, această țara ar fi acum ceea ce e Brazilia, dar probabil progresul Braziliei și declinul Ungariei nu s-ar fi produs atât de repede.

Rep.: - E interesant să vorbim despre abstract în fotbal în acea perioadă. E ceea ce discutăm și în zilele noastre. Nivelul discuției despre fotbal în această țară (Anglia), când intri în analize filozofice,  e încă redus, cred eu. Oamenii devin foarte sceptici dacă să accepte discuția. Li se pare umflată. Din experiența ta, în Europa, lucrurile diferă? Există mai multă permisivitate decât aici pentru o discuție filozofică?

J.W.: - Da, cred că e adevărat, dar nu sunt sigur că asta e principala dezbatere. În general, Marea Britanie e potrivnică teoriei. Era și o vorbă în secolul al XIX-lea, că nu există o clasă a intelectualității în Marea Britanie. Am produs câteva teorii, dar nu teoreticieni. În fotbal e mai adevărat decât în orice altceva. În realitate, discursul despre fotbal în Marea Britanie astăzi e destul de ridicat. E posibil statistic să fie diferit de alte țări, dar nu neapărat mai scăzut (inferior). Pentru interesul arătat jocului și seriozității cu care îl tratăm... E multă bâlbâială pe canalele de profil, dar când cauți cu adevărat poți găsi idei inteligente și interesante. Beneficiem de faptul că engleza e limba întregii lumi, de faptul că avem contribuții peste tot în lume unde oamenii intră în astfel de discuții şi dezbateri. N-aș omite discuțiile din fotbalul englez, dar ai dreptate, termenii sunt relativ alții. E destul de greu să ne dăm exact seama cum vorbeau de fotbal la o cafea în trecut pentru că nu scriau despre asta. Eventual povesteau acasă ce dezbatere fascinantă au avut. Ce e fascinant în termeni practici e că le plăceau fotbaliștii care reflectau ce-au făcut ei înșiși. Așadar a existat o imensă dezbatere în Austria despre cine ar trebui să fie atacant central, iar cei din jurul cafelei l-au favorizat pe Matthias Lindelar, faimosul „om de hârtie”, poreclit așa pentru că era atât de fin, atât de zvelt. E ceea ce ai numi astăzi un „fals 9” în linia din față, fiind adaptat tehnic pentru acest rol. Dar existau și multe alte soluții de atacanți centrali tradiționali, mult mai mari și bine clădiți. Iar Hugo Meisl, el însuși din clasa intelectualității, fusese bancher înainte, apoi s-a dedicat fotbalului. Era un anglofil convins, plăcându-i foarte mult ideea unui atacant central mare, puternic, înverșunat. Şi gradual, datorită clasei celor care discutau în jurul cafelei, a celor care arătau multă influenţă în ceea ce scriau ziarele, în ceea ce spuneau și gândeau fanii. Datorită lor, el s-a întors. Hugo Meisl, antrenorul Austriei, s-a răzgândit şi l-a ales pe Lindelar, care a fost baza super „Wunderteam-ului” anilor ’30, tocmai pentru că era atât de diferit. Alte echipe nu știau ce să facă cu el, pentru că nu stătea unde ar fi trebuit să stea. În multe din descrierile acestui jucător se fac constant comparații între el și alte discipline artistice. Folosind anumiți termeni e comparat cu un dramaturg sau coregraf care îşi regizează piesă. Asta e interesant. Faptul că privesc dintr-o perspectivă artistică, plasând fotbalul în cadrul propriei experiențe, uneori cu consecințe revelatoare, alteori în mod absurd. Dar e foarte interesant că văd lucrurile în acest mod.

Rep.: - Găsesc absolut interesant că un joc al clasei muncitorilor e văzut aşa. Chiar şi în această țară (Anglia), nu e privit ca un fapt artistic. Poate pe continent (Europa) să fie altfel. Cred că există o ambivalenţă dacă ar trebui să fie mai degrabă considerat doar un joc. Cred că e unul din acele jocuri care creează divergență de opinii mai mult decât oricare. Discuția e între a fi o experiență artistică sau... nu știu, câțiva băieți lovind o minge...

J.W.: - Cred că în acest punct... Da, sunt 22 lovind o minge, dar e ca și cum ai descrie fotbalul după materialele de bază care-l compun. E ca și cum ai spune că o pictură e vopsea pe pânză și câteva pensule. Da, asta e, dar ceea ce facem noi cu aceste materiale fac pictura atât de specială. Mă preocupă de ce fotbalul nu e considerat un mod de cultură. Chiar apreciez să discutăm din prisma academică această perspectivă. Ce mă interesa pe mine din marea masă a literaturii când mi-am făcut doctoratul în literatură? Mă interesa mai puțin literatura în sine, ci ceea ce literatura îți spune despre societatea care a produs-o. Dacă e legitim să studiezi o nuvelă, un poem sau o piesă de teatru pentru a afla lucruri despre societatea din care veneau, nu văd de ce ar fi mai puțin legitim să faci același lucru cu fotbalul. Şi, într-un anumit sens, faptul că fotbalul e o activitate mai puțin luată în considerare o face să fie aproape cea mai spontană activitate, făcând-o adevărată reflexie. Mă nedumerește ușor faptul că în Marea Britanie nu luăm lucrurile în serios deloc, pe când în Brazilia universitățile au secții pentru fotbal.

Rep.: - Sunt total de acord cu tine. Din experiența mea suntem în urma Americii și a Europei din punctul acesta de vedere și e interesant să vedem într-o carte despre fotbal vorbindu-se despre intersecția acestuia cu aspectele sociale și culturale ale vieții noastre. O carte care încearcă să descifreze această intersecție sau măcar să conștientizeze că există și e reală. Să vorbim despre jocul de presing. Ce vrei să spui prin asta, de unde a apărut și care au fost consecințele lui?

J.W.: - Presingul a ieșit la suprafață în anii ’60. Ceea ce vrem să spunem prin asta e că: toată echipa, în mod ideal ca o unitate, în forma sa perfectă, închide omul cu mingea. Asta nu înseamnă că toți cei zece jucători năvălesc pe el. Înseamnă că unul sau doi merg spre el, iar ceilalți îi taie opțiunile de a pasa...

Partea a şasea ( şi ultima:) ). Pregătirea fizică şi tactică

Pregătirea fizică
Pregătirea fizică a juniorilor la vârste fragede trebuie să se axeze pe observarea şi corectarea mişcărilor efectuate de către copii în cadrul diferitelor jocuri şi exerciţii făcute la antrenament. Copilul trebuie să deţină în primul rând o tehnică corectă de alergare, pentru a putea executa o conducere firească a balonului. Multe erori făcute de tinerii fotbalişti vin tocmai din deprinderi greşite, necorectate la timp (alergare, săritură, poziţie a braţelor etc.).
Încălzirea
Această parte nelipsită dintr-o activitate sportivă serioasă nu foloseşte numai pentru evitarea leziunilor (motivul principal) , dar şi pentru motivarea celor implicăţi în acţiunea care urmează.
Tipuri de încălzire
1. Clasică;
2.Jocuri (se pot folosi înaintea partidei): - cu minge sau fără minge.
Exemplu de încălzire clasică:
Trebuie urmărită o creştere constantă în intensitate a exerciţiilor în funcţie de: complexitate şi viteză.
1. Punerea în acţiune (2min.) - ex.:1 tură de teren;
2. Încălzire generală (6min.) - ture de teren combinate cu mişcări specifice( pas adăugat, săltat, rotiri de braţe, etc.);
3. Întinderi (3min.) ;
4. Încălzire specifică (5min.) -se face cu mingea şi depinde de exerciţiile care se vor face în partea principală a antrenamentului - ex.: dacă urmează şuturi la poartă, se pot face pase în forţă(lungi). Notă: de obicei sunt recomandate aici jocurile gen “măgăruş”( o variantă interesantă ar fi cu una sau două atingeri, diferit, în funcţie de cât a făcut cel dinainte);
5. Întinderi (1,2min.). !!Întinderile de la sfârşiţul antrenamentului trebuie să aibă o durată mai lungă.
Toate etapele încălzirii trebuie să aibă continuitate.
Pregătirea fizică are în vedere două tipuri de calităţi : cele de bază (viteză, rezistenţă, forţă, flexibilitate) şi cele de coordonare.
De notat! În etapele junioratului există o flexbilitate ridicată la vârste fragede, care în timp scade, şi o forţă scăzută, care creşte odată cu vârsta.
Există două modele de pregătire fizică:
-planificată şi structurată (folosită foarte mult în atletism);
-implementată în alte exerciţîi (cu scop dublu).*
*Ex.: În locul săriturilor, se antrenează lovirea mingii cu capul.
Tipuri de viteză:
-viteză de reacţie -stimul şi răspuns (primii 5 m ai alergării);
-viteză gestuală -gest tehnic cel mai rapid posibil executat;
-viteză de deplasare-reacţie+ acceleraţie+viteză maximă+rezistenţă la viteză;
Stimuli pot fi: auditivi, vizuali, tactili.
Notă! Sprinturile trebuie să aibă maxim 20 m pentru a antrena viteza.
E important ca între exerciţîi să existe pauze pentru a lucra la 100% (recuperare totală), altfel se va antrena rezistenţa şi nu viteză.
Metodă de verificare a recuperării este luarea pulsului: 90 pulsaţii la un min-(30puls la 20 sec)-normal.
Pentru juniori sunt recomandate sprinturile de 5-10 m max.! cu 4-5 repetări .
Tactică
Principii:
-Ofensive (pentru combaterea defensivei adverse) : demarcaj, ritm şi schimb de ritm, căutarea spaţiilor libere, încrucişări, contraatac, sprijin pentru atacanţi, schimburi de orientare, temporizare…
-Defensive (pentru contracararea atacului advers) : marcaj, regrupări, acoperiri/permutări, pressing…
Aspecte de reţinut în pregătirea tactică:
-integrarea acţiunilor individuale în cele colective;
- orientarea jocului echipei în cele două faze ale sale: când are posesia balonului şi când adversarul controlează mingea.
Faze ale organizării jocului:
-în atac: iniţiere, creaţie, finalizare.
- în apărare: organizare, neutralizare , creaţie şi plecare în atac în condiţîi auspicioase.
Notă: Din motive subiective, la o parte din acest ultim capitol al cursului am lipsit. Voi insistă mai mult asupra tacticii într-o viitoare postare aflată în fază de idee deocamdată.
În încheierea acestui rezumat de idei exprimate la acest curs, vă propun ca exerciţiu de autoverificare, două din întrebările examenului de final de curs.
1. Înaintea unei partide, ce exerciţii de încălzire aţi recomanda? Menţionaţi durata lor.
2. Propuneţi un exerciţiu din cadrul părţii principale a antrenamentului, menţionând: scopul urmărit, modalitatea de desfăşurare şi posibilităţile de progresie ale exerciţiului respectiv (ex: număr limitat de atingeri, restrângerea spaţiului, opoziţie mai numeroasă etc.).

Partea a cincea. Tehnica

Tactica se sfârşeşte acolo unde nu există suficientă tehnică.
Scopul principal al pregătirii tehnice este acela de a asigura jucătorului cunoștiințele necesare şi baza practică pentru controlul şi jucarea mingii cu suprafeţele corpului permise de regulament.

Aspecte de urmărit pentru îmbunătăţirea tehnicii la nivelul juniorilor mici:
-coordonare;
-echilibru;
-viziune de joc:  >spaţiu  >timp  >opoziţie fizică;
-gesturi tehnice;
-flexibilitate (musculară);
-elasticitate (articulaţii).

Sunt importante de urmărit cu atenţie calităţile motrice de bază:
-coordonare;
-echilibru;
-flexibilitate;
-elasticitate.

Viziune de joc
Orientare în spaţiu în funcţie de :
-minge;
-adversar;
-coechipier.

Orientare în timp:
În funcţie de timpul de care dispune sau de viteza jocului, sportivul trebuie să se adapteze:
-ritmului de joc;
-schimbărilor frecvente ale ritmului de joc.

Opoziţie fizică
Protejarea mingii de adversar folosind propriul corp.

Pentru a putea corecta gesturile tehnice trebuie în primul rând să le cunoaştem şi să ştim să le explicăm. Aspecte de corectat:
-viziunea periferică;
-controlul permanent al balonului-atacarea mingii şi nu aşteptarea ei;
-acoperirea mingii (locul de contact şi partea corpului care trebuie folosită)
-calcularea traictoriei mingii.

Important! E nevoie de un număr foarte mare de repetări ale gesturilor tehnice (niciodată nu sunt suficiente) pentru obţinerea unui automatism. Pentru a evita monotonia e recomandabil schimbarea exerciţiilor.
Recomandare - Nu este utilă specializarea jucătorilor de la o vârstă fragedă, ei trebuie rulaţi pe mai multe posturi (inclusiv portar).

Baza tuturor gesturilor tehnice este alcătuită din:
-control (include driblingul nu numai preluarea);
-pasă;
-şut.

Clasificarea gesturilor tehnice individuale
Ofensive:
-preluare;
-dribling;
-fentă (din corp);
-conducere;
-lovitură de cap;
-şut.
Defensive:
-deposedare;
-dublaj;
-degajare;
-interceptare (simţ al anticipaţiei).

Gesturi tehnice colective
-pasă (include centrarea);
-ieşirea la ofside;
-acţiuni combinate (învăluiri, un-doiuri etc.)

Factori de progresie tehnică

1.Creşterea dificultăţii:
-reducerea spaţiului;
-mai multă opoziţie;
-mai multă complexitate.
Caz practic simplu: măgăruş (toată lumea cunoaşte jocul) - patru copii pasează mingea, unul încearcă s-o recupereze la mijloc.
-reducerea spaţiului - restrângem suprafaţă dedicată iniţial jocului.
-mai multă opoziţie - mai introducem un jucător care să încerce recuperarea balonului
-mai mult complexitate - introducem o regulă care să reducă numărul maxim de atingeri a mingii la două, sau din contră, obligăm fiecare jucător să atingă mingea de cel puţin două ori.

2. Creşterea vitezei:
-a mingii;
-a jucătorului.

3. Creşterea intensităţii
Exemplu: folosirea controlului orientat. În general jucătorii trebuie să preia mingea şi s-o conducă sau trimită în direcţia opusă locului de unde a venit, pentru că teoretic, acolo există aglomeraţie.

Notă: Acest curs a fost transpunerea teoretică a celei mai complicate şi puţin apreciate părți din munca unui antrenor de juniori. Să iei pe fiecare în parte, să-i explici cum trebuie să execute gesturile tehnice, cum trebuie să le corecteze... e o muncă solicitantă care pune de multe ori la încercare răbdarea, atenţia şi mai ales înfruntarea propriilor slăbiciuni ale acestor formatori (nu toţi antrenorii de copii au fost fotbalişti de înalt nivel, asta diminuând din posibilităţile de a oferi exemple prin execuţîi proprii). Talentat sau nu, pentru a ajunge un fotbalist profesionist, în zilele noastre e nevoie de foarte multă practică a gesturilor tehnice. De acest lucru trebuie să fim conştienţi cu toţii. Dovada cea mai bună în acest sens sunt declarăţiile celor din staff-ul Barcelonei care spun clar, că atunci când evaluează un junior, nu iau aproape deloc în considerare călităţile sale fizice, ci aproape exclusiv pe cele tehnice.

Partea a patra. Metodologie

Metodologie
Ce este metodologia?
-moduri şi forme de a învăţa;
-aplicaţii practice de cum trebuie învăţat (predat).
Există multe metode. Care e cea mai bună? Cea mai bună nu există, totul ţine de adaptare.
Triunghiul de bază al formării pentru fotbalul juvenil este alcătuit din : copil, antrenor, părinte.
Organizarea unei sesiuni de antrenament
60-90 (min)
Parte iniţială: - partea informativă (importantă).3-4 (min)
- încălzirea. 15-20 (min.), se încheie cu întinderi
Partea principală (40-60min): - urmărirea obiectivelor stabilite.
- trei sau patru exerciţii (analitic, concurs,joc)
Partea finală (10-15min) : - revenirea la calm.
- exerciţii de relaxare ( întinderi).
- parte informativă de final.
Observaţii: partea iniţială trebuie organizată pentru pregătirea celei principale. În funcţie de ce urmează să facă jucătorii, exerciţiile de încălzire se vor focaliza pe anumite grupe de muşchi sau vor fi concepute să nu obosească prea mult.
Erori întâlnite la antrenorii din fotbalul juvenil
- Lipsa unei pregătiri a antrenamentului şi mai degrabă folosirea improvizaţiilor.
- Exerciţii prea puţin motivante: copiii pot avea înclinaţie spre anumite jocuri în funcţie de vârstă.
- Puţin timp de participare folosit: trebuie folosite toate minutele unui antrenament ( profitat maxim), pentru că în general, antrenorii de copii nu dispun de prea mult timp pentru pregătire.
- Puţină intensitate la antrenamente (trebuie transmis un ritm de activitate care se va vedea la meciuri).
- Proastă organizare a muncii.
- Prea multă pălăvrăgeală: explicaţii ample, fără exemple .
- Puţine antrenamente cu şuturi la poartă.
- Activităţi neadaptate nivelului de vârsta al jucătorilor.
- Neevaluarea periodică a muncii realizate (prin observare, nu examen).
Antrenorii trebuie să ţină cont de un anumit aspect: ei aparţin cluburilor şi nu echipelor pe care le antrenează la un moment dat.
În general, în momentul actual antrenorii activează pe categorii de vârsta. Nu se mai foloseşte modelul antrenorului care conduce o echipă de la 10 la 18 ani (seniorat).
Pentru o bună coordonare a activităţii echipelor de juniori în cadrul unui club, este nevoie de un secretar care să facă legătură cu conducerea şi un coordonator sportiv. Acesta din urmă trebuie să realizeze şi sa supravegeheze punerea în practică a unui plan cu bătaie lungă pentru toate echipele de juniori. În felul acesta se poate realiza continuitatea muncii pe parcursul formării fiecărui junior. Astfel, fiecare antrenor în momentul preluării unei grupe va cunoaşte situaţia exactă, cu ce s-a lucrat până la el de către fotbalişti, şi nivelul deţinut de aceştia. Practic, coordonatorul sportiv va deţine o baza de date foarte precisă cu toţi jucătorii legitimaţi şi va putea şti, la momentul oportun, cine trebuie promovat şi când, din rândul copiilor.
Planul propus pentru fiecare sezon trebuie să fie cât mai flexibil cu putinţă (un plan care n-a suferit schimbări pe parcurs, ori a fost excepţional ori mai degrabă prost conceput).
Ex.: Pentru luna noiembrie s-a decis ca două săptămâni să se pună accent pe repetarea şi învăţarea loviturii de cap. Două luni mai târziu, antrenorul observă că jucătorii săi nu stăpânesc această lovitură, şi atunci hotaraste ca săptămâna următoare, deşi avea stabilit un alt exerciţiu (preluarea pe piept, să zicem) decide să-l amâne, şi să reia exerciţiile pentru lovitura cu capul. Important: această modificare trebuie anunţată şi discutată cu coordonatorul sportiv pentru ca acesta să şi-o poată nota în planul sau de pregătire general.
Structura unei sesiuni de lucru (antrenament) trebuie să aibă la baza întotdeauna un obiectiv (nu trebuie lucrat la întâmplare).
De reținut :
Antrenamentele copiilor trebuie sa se facă intotdeauna cu mingea, și intotdeauna alternând ambele picioare!
Trebuie păstrată atenția jucătorilor!
Tehnica este cel mai important element de învățat de către copii (tactica și pregătirea fizica vin abia după ce stăpânesc tehnica).
Viziunea de joc este definita de 3 factori (coordonate):
- minge;
- adversar;
- coechipier.
Orice decizie luata de un jucator trebuie sa tina cont de acesti 3 factori (antrenorul are obligatia sa-l faca sa constientizeze acest lucru).
Recomandat:
-pregătire tehnică si tactică pana la 13-14 ani;
-pregătire tehnică, tactică și fizică începând de la 13-14 ani.
Nota: Acest curs l-am efectuat cu coordonatorul (el însuși antrenor cu experiența) echipelor de juniori a clubului U.E.Figueres (anul acesta a câștigat una din seriile ligii a cincea, dacă nu ma înșel) care are în componenta, în jurul a 15 grupe. Viziunea acestui curs a fost  influențată și prezentata din punctul de vedere al unui astfel de club. Din punctul meu de vedere, acolo unde nu exista o baza umana și materiala atât de ofertanta, încă poate funcționa metoda însoțirii de către același antrenor al unei echipe de juniori pe toată perioada formarii sale. În acest caz antrenorul trebuie sa fie destul de implicat în crearea unui plan propriu de pregătire pe mai mulţi ani și deschiderea aducerii periodice a altor colegi de breasla (în cadrul unui schimb de experienta de exemplu) pentru realizarea unor sesiuni întregi de antrenament.