J.W.:
- Cred că vedem o dezvoltare înceată spre sfârșitul anilor ’20 și ce mi
se pare fascinant e că Herbert Chapman pornise cu aceeași idee chiar la
începutul acelor ani cu Huddersfield. Faptul în sine că îi era permis
să conducă pe Huddersfield, să conducă pe Arsenal, ca fiu de miner, era
un semn pentru mai multe schimbări pe viitor. Unul dintre lucrurile care
mă frustrează e că interesul academic în fotbal e intens psihologic și
intens bazat pe fani. Ar fi fost recomandată și studierea jocului în
sine, care ar fi dus la rezultate destul de interesante. Dacă te uiți ce
s-a întâmplat cu Chapman... Era fiul unui miner din Kiveton Park
(Yorkshire). S-a lăsat de scoală la 14 ani și a început să lucreze în
mină. Era un jucător de fotbal mediu. De fapt era bun să joace fotbal la
un nivel inferior și să facă bani din asta, dar nu era un fotbalist
mare, orice ar însemna acest lucru. Datorită unui act al Legii
educației, din anii 1870, a putut să-și continue studiile. A făcut
cursuri de managementul minelor, și în felul acesta a câștigat
experiență în ceea ce înseamnă să fii manager. A câștigat o calificare
academică în management, nu fotbalistic, dar oricum în cel al minelor, o
calificare transferabilă. Rezultă apoi, în timpul Primului Război
Mondial, dispariția unei uriașe populații (se referă la cei înrolați,
probabil) și asta creează oportunități. Clasa ofițerilor, cei care
înainte dețineau cluburile de fotbal, oamenii din școlile publice, nu
mai erau prezenți. Şi avem oameni ca Chapman, din rândul muncitorimii
educate, intrând în scenă. Chapman are tendința să devină manager din
1904, când merge la Northampton. În timpul războiului conduce o fabrică
de muniții și este un lider cu multe calități. I se dă apoi, în
premieră, un loc de muncă în cadrul unui club de fotbal, la Leeds, care e
însă exclus din competiție datorită unor plăți ilegale. Se mută apoi
la Huddersfield, și, în sfârșit, la Arsenal. Arsenal, marea echipă,
alegându-l pe Chapman, fiul unui miner! În nici un caz acest lucru nu
s-ar fi întâmplat înaintea Primului Război Mondial.
Ce
aduce această nouă generație de manageri?... Cei crescuți în sistemul
de învățământ public erau încredințați că felul corect de a juca e în
sistemul 2-3-5. Chapman a spus că jocul trebuie dus mai departe,
îmbunătățit; era tot ce-l interesa. Așa că dezvoltă contraatacul la
Northampton și Huddersfield. Chiar câștigă printr-o apărare foarte bună o
F.A. Cup la începutul anilor ’20, când Huddersfield e avertizată de
Asociația de Fotbal că joacă prea defensiv. Apoi retrage un mijlocaș,
care devine un fundaș în plus (al treilea) în „WM”. Asta era văzută pe
atunci ca o tactică foarte defensivă. Bănuiesc că unuia crescut în
școlile publice nici nu i-ar fi trecut prin minte să facă așa ceva. Nu
ar fi de pus la îndoială ideile preconcepute (prestabilite). Bănuiesc,
ca și în alte discipline, că la sfârșitul Primului Război Mondial,
structura populației rămase a dat posibilitatea unora să explodeze
dincolo de nivelul lor, aducând cu ei noi atitudini și noi idei.
Rep.:
- E extraordinar că, vorbind despre fotbal, faci referiri și la
factorii sociali și istorici. Una dintre părțile mele preferate ale
cărții e cea în care vorbești despre „cultura cafelei” și ridicarea
fascismului în Europa de Est. Mă întreb dacă ai putea intra în câteva
detalii despre aceste fapte, care mi se par foarte interesante.
J.W.:
- Da. Nu cred că Chapman era un mare intelectual sau teoretician. Cred
că practic privea fotbalul şi se gândea cum să câştige meciul. Ceea ce
găsim în Austria şi de fapt în ţările de pe cursul Dunării... Austria,
Cehoslovacia, Ungaria, este faptul că aveau cultul acesta al cafelei.
Intelectualii se întâlneau şi purtau deseori discuții la o cafea. Şi
printre alte lucruri care se discutau era şi fotbalul. Şi pentru că erau
intelectuali, au început să teoretizeze în jurul jocului. Vorbim de
perioada începutului anilor ’30, perioada marii echipe a Austriei,
„Wunderteam”, cu Hugo Meisel antrenor, şi începuturile echipei de fotbal
a ungurilor, care a înflorit la începutul anilor ’50. Cred că în afara
Mării Britanii şi Americii de Sud, acea zonă a fost o fortăreață a
fotbalului în acel timp. Oamenii aceștia, teoretizând, priveau într-un
mod abstract, nemaiîntâlnit până atunci. Ei au fost primii care s-au
gândit cu adevărat la tactici pe care le poți trasa pe hârtie și despre
care să vorbești departe de jucătorii de pe teren. Problema pentru
aceste țări era că foarte mulţi dintre aceşti intelectuali erau evrei
care au sfârșit decimați. Ar putea fi un argument că declinul fotbalului
din Austria și Ungaria din anii ’50 şi după aceea se datorează, în
parte, scăderii acestei părți a populației. Simon K. (?)(indescifrabil),
în ultima sa carte, produce, convingător pentru mine, cele trei lucruri
care duc la succesul în fotbal: unul ar fi P.I.B.-ul, altul mărimea
populației și ultimul experiența în joc. Aşa că P.I.B.-ul Austriei şi
Ungariei a scăzut probabil ușor, dar nu radical; populația în mod
evident e mai redusă decât în alte țări unde se juca; experiența
diminuată pentru că ei jucau din anii 1905-1910, în timp ce restul lumii
începe să ia jocul în serios din anii ’50-’60. Dar ceea ce duce la
declinul din anii ’50 (s-ar putea face un studiu pe subiect) e faptul că
„inteligența” fotbalului nu mai exista în acel moment, pentru că
majoritatea fusese alcătuită din evrei.
La
polul opus e Brazilia, care a beneficiat de pe urma unor oameni ca
ungurul evreu Isidor ”Dori” Kürschner, care părăsește Ungaria în anii’30
și își poartă ideile la Flamengo. El introduce o revoluție în fotbalul
brazilian care va duce în ultima instanță la sistemul 4-2-4 și la
extraordinara echipă care câștigă Campionatul Mondial din 1958. Nu
pretind că dacă Kürschner ar fi rămas în Ungaria, această țara ar fi
acum ceea ce e Brazilia, dar probabil progresul Braziliei și declinul
Ungariei nu s-ar fi produs atât de repede.
Rep.:
- E interesant să vorbim despre abstract în fotbal în acea perioadă. E
ceea ce discutăm și în zilele noastre. Nivelul discuției despre fotbal
în această țară (Anglia), când intri în analize filozofice, e
încă redus, cred eu. Oamenii devin foarte sceptici dacă să accepte
discuția. Li se pare umflată. Din experiența ta, în Europa, lucrurile
diferă? Există mai multă permisivitate decât aici pentru o discuție
filozofică?
J.W.:
- Da, cred că e adevărat, dar nu sunt sigur că asta e principala
dezbatere. În general, Marea Britanie e potrivnică teoriei. Era și o
vorbă în secolul al XIX-lea, că nu există o clasă a intelectualității în
Marea Britanie. Am produs câteva teorii, dar nu teoreticieni. În fotbal
e mai adevărat decât în orice altceva. În realitate, discursul despre
fotbal în Marea Britanie astăzi e destul de ridicat. E posibil statistic
să fie diferit de alte țări, dar nu neapărat mai scăzut (inferior).
Pentru interesul arătat jocului și seriozității cu care îl tratăm... E
multă bâlbâială pe canalele de profil, dar când cauți cu adevărat poți
găsi idei inteligente și interesante. Beneficiem de faptul că engleza e
limba întregii lumi, de faptul că avem contribuții peste tot în lume
unde oamenii intră în astfel de discuții şi dezbateri. N-aș omite
discuțiile din fotbalul englez, dar ai dreptate, termenii sunt relativ
alții. E destul de greu să ne dăm exact seama cum vorbeau de fotbal la o
cafea în trecut pentru că nu scriau despre asta. Eventual povesteau
acasă ce dezbatere fascinantă au avut. Ce e fascinant în termeni
practici e că le plăceau fotbaliștii care reflectau ce-au făcut ei
înșiși. Așadar a existat o imensă dezbatere în Austria despre cine ar
trebui să fie atacant central, iar cei din jurul cafelei l-au favorizat
pe Matthias Lindelar, faimosul „om de hârtie”, poreclit așa pentru că
era atât de fin, atât de zvelt. E ceea ce ai numi astăzi un „fals 9” în
linia din față, fiind adaptat tehnic pentru acest rol. Dar existau și
multe alte soluții de atacanți centrali tradiționali, mult mai mari și
bine clădiți. Iar Hugo Meisl, el însuși din clasa intelectualității,
fusese bancher înainte, apoi s-a dedicat fotbalului. Era un anglofil
convins, plăcându-i foarte mult ideea unui atacant central mare,
puternic, înverșunat. Şi gradual, datorită clasei celor care discutau în
jurul cafelei, a celor care arătau multă influenţă în ceea ce scriau
ziarele, în ceea ce spuneau și gândeau fanii. Datorită lor, el s-a
întors. Hugo Meisl, antrenorul Austriei, s-a răzgândit şi l-a ales pe
Lindelar, care a fost baza super „Wunderteam-ului” anilor ’30, tocmai
pentru că era atât de diferit. Alte echipe nu știau ce să facă cu el,
pentru că nu stătea unde ar fi trebuit să stea. În multe din descrierile
acestui jucător se fac constant comparații între el și alte discipline
artistice. Folosind anumiți termeni e comparat cu un dramaturg sau
coregraf care îşi regizează piesă. Asta e interesant. Faptul că privesc
dintr-o perspectivă artistică, plasând fotbalul în cadrul propriei
experiențe, uneori cu consecințe revelatoare, alteori în mod absurd. Dar
e foarte interesant că văd lucrurile în acest mod.
Rep.:
- Găsesc absolut interesant că un joc al clasei muncitorilor e văzut
aşa. Chiar şi în această țară (Anglia), nu e privit ca un fapt artistic.
Poate pe continent (Europa) să fie altfel. Cred că există o ambivalenţă
dacă ar trebui să fie mai degrabă considerat doar un joc. Cred că e
unul din acele jocuri care creează divergență de opinii mai mult decât
oricare. Discuția e între a fi o experiență artistică sau... nu știu,
câțiva băieți lovind o minge...
J.W.:
- Cred că în acest punct... Da, sunt 22 lovind o minge, dar e ca și cum
ai descrie fotbalul după materialele de bază care-l compun. E ca și cum
ai spune că o pictură e vopsea pe pânză și câteva pensule. Da, asta e,
dar ceea ce facem noi cu aceste materiale fac pictura atât de specială.
Mă preocupă de ce fotbalul nu e considerat un mod de cultură. Chiar
apreciez să discutăm din prisma academică această perspectivă. Ce mă
interesa pe mine din marea masă a literaturii când mi-am făcut
doctoratul în literatură? Mă interesa mai puțin literatura în sine, ci
ceea ce literatura îți spune despre societatea care a produs-o. Dacă e
legitim să studiezi o nuvelă, un poem sau o piesă de teatru pentru a
afla lucruri despre societatea din care veneau, nu văd de ce ar fi mai
puțin legitim să faci același lucru cu fotbalul. Şi, într-un anumit
sens, faptul că fotbalul e o activitate mai puțin luată în considerare o
face să fie aproape cea mai spontană activitate, făcând-o adevărată
reflexie. Mă nedumerește ușor faptul că în Marea Britanie nu luăm
lucrurile în serios deloc, pe când în Brazilia universitățile au secții
pentru fotbal.
Rep.:
- Sunt total de acord cu tine. Din experiența mea suntem în urma
Americii și a Europei din punctul acesta de vedere și e interesant să
vedem într-o carte despre fotbal vorbindu-se despre intersecția acestuia
cu aspectele sociale și culturale ale vieții noastre. O carte care
încearcă să descifreze această intersecție sau măcar să conștientizeze
că există și e reală. Să vorbim despre jocul de presing. Ce vrei să spui
prin asta, de unde a apărut și care au fost consecințele lui?
J.W.:
- Presingul a ieșit la suprafață în anii ’60. Ceea ce vrem să spunem
prin asta e că: toată echipa, în mod ideal ca o unitate, în forma sa
perfectă, închide omul cu mingea. Asta nu înseamnă că toți cei zece
jucători năvălesc pe el. Înseamnă că unul sau doi merg spre el, iar
ceilalți îi taie opțiunile de a pasa...
No comments:
Post a Comment