Duminica trecuta am avut meci la Mollet del Valles cu echipa locala, in Primera Catalana (a 5-a liga spaniola). Ca de obicei am ajuns cu aproape doua ore inaintea primului minut de incepere a partidei.
Spre surpriza mea parcarea stadionului e plina ochi. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, peste tot masini stationate. La naiba, cu doua ore inainte? E duminica dimineata, vremea e splendida, sunt echipe in liga aceasta care au o oarecare popularitate locala si totusi… In fine, intr-un colt mai indepartat dibuiesc un loc liber si parchez. Mai verific odata dosarul cu legitimatii si acredetitari, banderola de delegat, pixul! (atat de importantul pix) si o iau incet spre intrare.
Aici ma intampina un tanar de culoare intr-un trening rosu cu o stema mica in piept pe care reusesc sa disting scris mic Mollet. Sta in spatele tipicei masute pe care se gaseste o casa metalica de pastrat bani, “hamonul” care se va oferi prin tómbola la pauza si biletele. Il salut si-l intreb unde e vestiarul oaspetilor. “ Esti antrenorul?”. Ii raspund ca nu, delegatul si antrenorul asistent. “Ok. Uite cheia, vestiarul 5, cum cobori scarile primul la stanga. Aveti 4 mingi pentru incalzire si apa acolo”. Ii multumesc si plec spre locul indicat, fara sa ma mai mir ca nu mi-a cerut un act sau alta dovada ca sunt cine pretind ca sunt. Si la Vic si la Granollers s-a intamplat la fel:” Cine esti? Ok, uite cheia.”
Vestiarul curat, mingile asezate intr-un sac special si un bidon de 8 litri de apa la intrare. Va trebui sa-i rog sa opreasca caloriferele, e prea cald inauntru.
Intre timp in drumul spre vestiar intelesesem de unde vine toata aglomeratia din parcare si galagia din tribune. Inaintea noastra era programat un meci de copii. Nu orice copii. Cu privirea mereu ridicata si atenta, urmariti de cinci antrenori de pe banca, pe gazonul artificial din Mollet isi demonstrau calitatile una din grupele de 10-11 ani ale Barcelonei. Sapte jucatori titulari plus cinci rezerve. La categoría aceasta de varsta se joaca pe jumatate dintr-un teren mare, se folosesc 7 jucatori, iar mingea e mai mica, adaptata pentru fizicul lor.
Profitand ca inca nu sosise autocarul echipei mele m-am asezat sa-i urmaresc.
In primul rand sunt curios sa aflu cu ce s-ar putea ocupa 5 antrenori la o echipa de 12 copii. Unul dintre ei sta inaintea celorlalti, i se citeste tensiune pe chip, da uneori indicatii. El e evident antrenorul principal. Stiu “pe surse” ca antrenorii de copii ai Barcelonei sunt supusi unor exigente destul de mari, chiar si o victorie fiind supusa analizei daca n-a fost la diferenta clara si cu o dominare evidenta. Un altul mai carunt isi noteaza repede ceva pe o mapa cand portarului ii scapa din brate o minge ce prinsese pamantul inainte de contact. Trebuie sa fie responsabilul cu portarii. Un pusti schiopateaza si duce mana la glezna. Arbitrul opreste jocul si pe teren intra o domnisoara cu manusi de plastic care-i dezleaga snurul ghetei, il maseaza si-l ajuta sa iasa pe margine pentru putin stretching de revenire. Trebuie sa fie fisioterapeuta. Ultimii doi au mape, stau mai in spate, in picioare si pare ca nici macar caderea unui parasutist in apropiere nu le-ar putea distrage atentia de la ce se intampla pe teren. Dupa alternanta cu care isi iau notite as putea crede ca unul urmareste jocul pe faza ofensiva, celalalt pe cea defensiva.
Bineinteles sunt mai multe persoane care filmeaza. Asta e deja o obisnuinta si la nivelele cele mai scazute aici. Dintre toti nu reusesc sa-mi dau seama care e responsabilul cu materialul video al Barcelonei.
Jocul e mult mai echilibrat decat m-as fi asteptat. Gazdele stau foarte bine asezate in aparare, iar recuperarile nu sunt urmate de mingi degajate la intamplare. De cateva ori in decursul a zece minute reusesc sa avanseze prin succesiune de pase, cu minge controlata deci, pana aproape de careul advers.
Evident posesia mai buna e a oaspetilor, a Barcelonei. In 90% din timp ei joaca din doua atingeri. E un singur pusti care pare sa aiba o derogare de la regula si care patrunde constant prin conducerea mingii (slalom printre adversari) pe banda sa. In repriza a doua acelasi pusti schimba de pe dreapta pe stanga (pe picior invers) si actiunile sale care se terminau cu centrari de data aceasta au sutul ca finalizare.
Ca o norma generala nu preseaza constructia adversarului inca din start, iar pierderile de minge sunt urmate de replieri in cea mai mare viteza. Se deschid foarte mult si sunt extrem de mobili, nu au frica sa ceara mingea, dimpotriva. Nu rade nimeni, nu se zambeste prea mult, dar nici nu se striga sau isterizeaza cineva. Tuturor, de la primul antrenor pana la ultimul, li se citeste pe chip concentrarea si luatul foarte in serios a ceea ce fac.
Singurii care vocifereaza, rad sau comenteaza sunt spectatorii, majoritatea parinti sau rude ale copiilor probabil.
Sursa foto: barcelona.com
No comments:
Post a Comment