Traducerea aproximativă a unui interviu radio (partea a patra)

E fascinant să-l vezi pe el (Nakata) exprimând ceea ce noi toţi am simţit privind din afară. Grija aceasta pentru imagine, pentru a face lucrurile aşa cum trebuie, e de fapt prohibitivă (se referă la o ingrădire a exprimării fotbalistice probabil). Ce vedem acum, dacă ne uităm la echipa Japoniei şi la caţiva fotbalişti japonezi care sunt in Europa? Honda e un exemplu, Kagawa de la Dortmund, Uchida de la Shalke, Nagatomo de la Inter...sunt jucatori care au crescut în Liga Japoneză, care s-a înfiinţat in ”99, cred. Aceşti jucători au acum 22, 23 de ani, deci pentru ei întodeauna a existat Liga Japoneza şi e posibil ca pentru generaţia lor fotbalul sa nu fie un lucru care se învaţă, ci unul care se simte. E posibil ca ei sa ducă fotbalul japonez înainte, spre nivelul următor. Phillippe Trousier in 2002 a fost foarte frustrat la finalul turneului de Cupă Mondială pe care voia să-l câştige. El avea un exemplu: un jucător care primeşte mingea de la portar, îl simţi că va arunca o privire spre banca de rezerve pentru a i se da o indicaţie, pentru că nu se simte confortabil să ia singur o decizie. Fotbalul japonez mă fascineaza pentru că au cu adevărat potenţialul să fie una din ţările de top si totuşi, privind la liga lor, vei simţi aceasta detaşare. Exemplul lui JEF United e unul interesant. Antrenorul lor era Alex Miller, un scoţian care a fost scouter pentru Alex Ferguson la Man. Utd. (notă: o posibila eroare a lui J.W. ; pe Wikipedia Alex Miller apare ca şef al departamentului de scouting a lui Liverpool). A luat această echipă scufundată in coada clasamentului după 19 etape şi, jucând un impresionant 4-4-2 şi făcând lucruri nemaiîntâlnite in Japonia, au terminat în final, confortabil la mijlocul clasamentului, în acel sezon. Sunt sigur că făceau lucrurile diferit şi puneau probleme pe care celelalte echipe nu ştiau cum să le combată.
Rep.: - Ultimul subiect despre care vom vorbi e Anglia şi pragmatismul englez, cum îl numeşti în cartea ta. Ce diferenţe crezi că există între jocul echipei naţionale a Angliei şi jocul echipelor de club din Anglia?
J.W.: - Cred că, mărind perspectiva nu doar în Anglia, există o uriaşa distincţie în calitate între cluburile de top şi echipele naţionale. Cred că acest lucru e inevitabil. E foarte trist, pentru că nu va mai trece mult timp pâna când Cupa Mondială va deveni aproape irelevantă. Nu cred că e cineva care să pună serios la îndoială că turneul Cupei Mondiale e mai bun decât Champions League în termenii calităţii fotbalului sau ca eveniment fotbalistic, rămânând unul deosebit. FIFA încearca să scoată acest lucru în evidenţă cât mai mult. Dar, fotbalul devenind din ce în ce mai sofisticat, cu idei ca Pro-Zone şi datele statistice pe care le putem lua din joc, în felul acesta putând să creem sisteme tactice sofisticate, nu se poate face asta cu adevărat, decât dacă avem timp. Şi ceea ce nu au niciodată managerii echipelor naţionale este tocmai timpul. Şi în carte vorbeam despre ideea aceasta, despre United, când îl aveau pe Ronaldo într-un flanc, Giggs în celălalt flanc şi Tevez în centru, iar atacantul central alterna destul de mult. Deci, nu există punct fix în faţă. Acest mod de a juca mi se pare modul model spre care ne îndreptăm. Avangarda tacticii fotbalului modern este să joci fără atacant central. Asta nu înseamnă că United nu a jucat cu poziţia aceasta, înseamna doar ca nu are un punct fix acolo. Atacantul central coboara spre propiul teren, creeând un vid si o problema pentru apărător (iese din poziţia lui şi urmareste adversarul si lasă un spaţiu in urma sa sau ramane si adversarul va avea spaţtiu de preluare şi acţiune). Messi de la Barcelona este un exemplu clasic de „fals 9”, coborând din linia din faţă, deseori preluînd mingea de la apărarea echipei sale. Ca să faci asta la nivelul echipei naţionale este aproape imposibil. Singurul mod de a realiza asta este să antrenezi jucătorii în fiecare zi. Echipa naţională joacă, să zicem, in jur de 8 -9 jocuri pe an, plus cele din Campionatul Mondial. Deci ai jucătorii pentru, probabil, 4-5 săptămâni. E aproape imposibil.
Rep.: - Se menţionează că Spania joacă incredibil de asemănător cu Barcelona, dar are si o mare parte din această echipă. E interesant că spui de dimensiunea jocului internaţional, e ceva ce mă interesează pe mine şi mulţi oameni.  Turneul din 2000 e probabil ultimul turneu internaţional de care m-am bucurat cu adevărat. Îmi amintesc că a fost un turneu foarte ofensiv, foarte interesant de privit. Se fac paşi, la diferite nivele, pentru a se încerca combaterea acestui fapt, sau nici măcar nu este considerat o problemă? Ce crezi?
J.W.: - Păi cred că ai aici doua teme de discuţie: una ar fi că, la urma urmei, depinde de bani. Echipa naţională face bani pentru FIFA, nu pentru cluburi, iar acestea din urmă au contracte cu jucătorii. Cluburilor le-ar conveni foarte mult să nu existe echipa naţională; jucătorii nu s-ar mai accidenta, nu ar mai fi departe de club, nu ar vorbi cu alţti jucători care ar putea să spună: -Vino să joci pentru noi, avem salarii foarte bune şi condiţii excelente de antrenament. Mă îndoiesc că ar avea o perspectivă mai cuprinzătoare. Faptul că împinge în faţă Campionatul Mondial al Cluburilor sugerează că recunoaşte fotbalul de club ca fiind viitorul. Am auzit diverse propuneri să se joace internaţionalele în blocuri şi cred că aceasta este cea mai bună metodă,  mai degrabă decât să ai câteva amicale şi meciuri de calificare. Dacă ai avea o perioadă, să zicem, noiembrie şi decembrie, când ligile din Est intră in pauza de iarnă, şi altă perioadă în mai, iunie, asta ar rezolva cazul. Problema ar fi că, dacă ai avea un jucător accidentat în acea perioada, audienţa ar fi afectată în mod semnificativ. FIFA  şi UEFA au nevoie disperată de anumite naţiuni, pentru că aduc o cantitate uriaşă de bani. Ei nu vor să lipsească Brazilia, Argentina, Germania, ei işi doresc marile naţiuni acolo. Deci pericolul ar fi de exemplu, ca Argentina să treaca printr-o serie de calificări şi să nu-l aibă  pe Messi cu ei, având drept rezultat, să zicem, un egal cu Columbia, sau o înfrângere cu Uruguay si in felul acesta să nu se califice la turneul final. Riscul ar fi enorm pentru FIFA. Deci cred că e mai mult mental, nu cred că exista o dorinţă mare de schimbare, pentru că a juca pentru ţara ta nu mai e vazut drept vârful carierei. Chiar şi in anii ”50 existau nişte situatii bizare in care jucătorii lipseau la marile turnee, fiind departe cu cluburile lor. Dar cel puţin in anii”50 exista un sens pentru ca un jucator englez să joace pentru Anglia. Era punctul cel mai înalt al carierei sale. Cred ca asta se datora parţial şi salariului maxim. Fotbaliştii nu făceau o cantitate enora de bani, aşadar a juca pentru Anglia era : a. o onoare, b. era o şansa pentru nişte bani in plus, pentru a-şi mai plăti din cheltuieli şi poate să obţină un contract de publicitate (pentru o marcă de ghete sau ceva asemanător). Pe când acum...Totuşi să nu dăm vina pe jucători. Dacă ai fi plătit două sute de mii pe săptămână de către un club şi acesta ţi-ar spune să nu te implici 100% pentru Anglia miercuri, pentru că au nevoie de tine sâmbătă, bineînteles că asculţi. Ultimul lucru pe care vrei săl faci este să te accidentezi, ori să compromiţi în vreun fel contractul de două sute de mii pe săptămână.
Rep: - Într-o notă de încheiere, in acelaşi fel cum finalizezi tu cartea, există un uşor scepticism privind dezvoltarea ulterioara a viziunii in tactică, analizată pe parcursul lecturii. Cred că ai folosit un citat, spunând că datorită dezvoltării actuale, este puţin probabil să mai existe progrese majore. Poţi dezvolta ideea ?
J.W.: -Da, e Arigo Sacchi care spune că e de părere că ultima dezvoltare majoră in tactică, este Milan-ul său, câştigător al Cupei Campionilor in 1990, care deţinea cu adevărat cel mai puternic pressing in 4-4-2. Poţi sa contraargumentezi că acesta este un stil italian de abordare, că acest tip de pressing se făcea in Anglia incă de la sfârşitul anilor ”60, in Olanda si Uniunea Sovietică la mijlocul anilor ”60. În Italia este o evoluţie pentru ca inainte libero-ul era un stâlp central al gândirii tactice. A fost intr-adevăr un lucru radical. Chiar şi atunci, Milan-ul lui Sacchi, având mare succes, a început să schimbe mentalităţi. Cred totuşi că lucrurile acestea au fost determinate de valorizarea pressing-ului  din semifinala Campionatului European din 1988, când au pierdut în faţa Uniunii Sovietice. Italienii au fost total depăşiţi de sovieticii lui Lobanovskyi. Asta i-a convins că stilul lor nu funcţionează împotriva pressing-ului. Bineînţeles, el (Sacchi) are un mare interes în a spune că e ultimul mare inovator in fotbal. Dacă insă extindem puţin, are dreptate. N-a existat nici o mare schimbare radicală de atunci şi cred că e posibil nici să mai fie, pentru că in orice evolutie ajungi intr-un punct când toate salturile majore au fost făcute şi tot ce mai poţi face sunt schimbări incrementale (neradicale). Are Sacchi dreptate? N-au mai existat schimbări radicale din 1990? Am vazut apariţia lui 4-2-3-1, care n-a existat inainte. Poţi să pui în discuţie că e o mică dezvoltare a lui 4-4-2, unde unul din atacanţii centrali poate juca mai retras, iar aripile joacă mai sus. Cred că recunoaşterea lui 4-2-3-1 ca un sistem în sine, e o schimbare care-ţi permite să obţii controlul şi să te  dezvolţi mai departe intr-un anumit sens. Cred că vedem  deja o dezvoltare cu mijlocaul central jucând mai retras, rezultând un 4-2-1-3. Dar acestea nu sunt decât schimbari minore. Lipsa atacantului central e posibil marea inovaţie, despre care privind înapoi, peste ani, s-ar putea să spunem c-a fost diferită faţa de tot ce s-a făcut inainte, c-a fost unică. Chiar şi aşa te gândeşti la ceva similar cu... în 1953, Nandor Hidegkuti (mulţumesc Gorgeous Roadkill pentru identificarea acestui nume) derutându-l pe Harry Johnsson, aparatorul central englez. Hidegkuti era atacantul central ungur, când Ungaria a învins cu 6-3 pe Wembley, iar marele său truc (şmecherie)  era să atragă apăratorul central din zona sa. Probabil calitatea e diferita, dar in sine nu e o idee nouă. Recunoaşterea aceasta a „falsului 9” merge mână in mână cu inversarea aripilor; cea stangă joacă in dreapta şi invers, deci in partea opusă celei aşteptate. Ceea ce vedem astăzi e o schimbare radicală? Nu, nu e.  Schimbările radicale au apus şi cred că singurul mod in care mai putem vedea schimbări radicale ar fi dacă s-ar dezvolta intr-o societate  inchisă, care cumva s-a dezvoltat departe de ochii restului lumii.
Rep: - L-aţi ascultat pe Jonathan Wilson, discutând despre istoria tacticii fotbalului... Mulţumim pentru atenţie (ca ne-aţi ascultat)...
Opinie
În faţa scepticismului celui intervievat, legat de posibile noi inovaţii in tactică, aş tinde să am o altă opinie. E foarte adevarat că de-a lungul atâtor ani de istorie şi cu atâtea minţi mai mult sau mai puţin inspirate aplecate asupra acestui subiect ,e foarte greu să mai gaseşti un tărâm neexplorat in acest domeniu. Jonathan Wilson omite totuşi să-şi amintească de unde au pornit marile inovaţii in tacticile din fotbal (chiar in debutul interviului menţionează): schimbările de regulament – in primă fază, introducerea legii offside-ului. Să nu uităm că relativ recent (raportat la cei peste 100 de ani) s-a introdus regula ca portarul să nu mai poată atinge cu mâna o minge primită de la un coechipier (nu vorbesc de aut). Ceea ce astăzi ni s-ar părea de neacceptat, o lungă perioadă a fost văzut ca un lucru normal: portarul primea o minge de la un coleg, o lua in braţe cu toată dragostea, o mângâia parinteşte, o bătea de pământ, apoi eventual o punea jos şi începea să o plimbe câţiva paşi.  Nu ştiu dacă a schimbat tactic lucrurile, dar cu siguranţa a crescut dinamica jocului această regula. Şi loc de schimbări ar mai fi şi sunt convins că vor mai exista.
Pâna când fotbalul nu va deveni obositor de rapid de privit, direcţia dezvoltării sale asta va fi : dinamică şi intensitate, ambele in regim de viteză. Cum ar putea veni regulamentul în întâmpinarea acestei tendinţe? Să ne închipuim un meci de fotbal a cărui durată de timp ar scădea la, să zicem, o oră împărţită în trei reprize de 20 de minute cu pauze de 10 minute intre ele (televiziunile ar vota cu doua mâini o astfel de decizie având în vedere spaţiul de publicitate mai mare); cu drept la 2,3 schimbări pe repriză si eventual un time-out la dispoziţia fiecărui antrenor (cred ca mulţi antrenori ar agreea această idee). Mi se pare că un astfel de meci ar elimina foarte mult din timpii morţi sau din amorţeala fotbalului de azi, iar tactic am putea asista la explozia unei alte tendinţe actuale: schimbarea formulei de joc din mers (atât ca aşezare, cât şi ca flux al jocului- mai simplu- relaţii de joc). Desigur, micul conservator care zace in mine, ca şi in mulţi dintre voi probabil, strâmbă din nas şi e ezitant la a accepta astfel de idei cu iz de comercializare americană. Vom trai şi vom vedea. Loc de idei, pentru a face jocul acesta care ne fascinează de-o viaţă, ar mai fi.
Vă doresc un Campionat European plăcut. Eu am să ţin cu Croaţia, nu de alta, dar imi place faţa lui Bilic (doar nu credeaţi că am un motiv serios :) ).