Despre Dinamo

Un amic imi povestea la o bere, un fapt din vara trecuta.
 Se facea ca era la iarba verde cu cativa prieteni. Atmosfera placuta, dar aglomeratie cam mare, cum se intampla. Pe un delusor in apropiere se intrevedea o mica poienita, numai buna sa-ti parchezi masina si sa-ti ramana loc sa-ti intinzi patura, sa-ti desfaci scaunele pliante si poate, chiar, s-o pui de-o miuta. Care masina, cum venea, ochia locul cu pricina si incerca spre amuzamentul celor prezenti, sa ia panta pana la poienita in piept. Numai ca ce sa vezi? Panta nu se lasa cucerita, desi pretendentii erau de soi: modele noi de masini gen Audi, Opel, Mazda …cu multi cai putere si pretentii de mare firma.
Pentru o imagine mai exacta as spune ca panta era inceputul unui drum forestier tipic romanesc: cu o balta la baza de neocolit, cat sa-ti ude cauciucurile bine, nelipsitul sant pe mijloc si ceva  prundis aruncat din loc in loc.
Si cand in sfarsit valea era plina, cu greu mai putandu-se gasi un colt de natura neatins, isi facu aparitia in scena o Dacia… Dacia 1310! Oamenii incepura sa-si dea coate, zambete cu subinteles isi facura loc in coltul gurii, priviri atente se indreptara spre noul venit.
Masina se opri pentru cateva clipe de cautare, de nehotarare, apoi, spre bucuria publicului ad-hoc format, o lua spre poienita cu bucluc. Fara sa accelereze exagerat, evitand cu abilitate urma inselatoare facuta de celelalte masini, Dacia…Dacia 1310! reusi fara o dificultate vizibila sa ajunga in poienita mult ravnita. Fericitul sofer, Nea Ionica (sa-i zicem), iesi fericit din masina, isi dezmorti bratele, trase in piept aerul placut al locului si isi vazu de ale lui.
Jos in vale , baietilor din generatia “To fast to furious” zambetele li se transformasera in ranjete, coatele mai erau bune doar de sustinut capul, iar privirile… Ce mai incolo-ncoace, Dacia asta starnise perplexitate, pe cativa Gica-contra ii daduse pe spate de ras, dar in general cam stricase distractia zilei.
Intamplarea asta mi-am amintit-o cand incercam sa gasesc explicatia turului bun de campionat facut de Dinamo in acest an. V-a surprins in povestioara de mai sus ca Dacia a urcat panta, desi alte masini mult mai potente nu reusisera? Nu?  Atunci, nici pozitia in clasament a lui Dinamo n-ar trebui s-o faca. E un fel de deja-vu, din sezonul trecut cu Otelul.

Da, Dinamo mi se pare o Dacia 1310, perfect adaptata drumurilor noastre, cu un sofer, care vrea, un vrea, e si putin mecanic, si putin electrician, tinichigiu etc. Ce ar mai avea cele doua in comun:
-    tehnologie mai veche (niciodata invechita)- respectiv sisteme tactice aproape clasice (vezi 4-4-2);
-    imbunatatita cu improvizatii - respectiv jucatori folositi pe posturi noi pentru ei;
-    adaptata  conditiilor noastre (drumuri proaste)- respectiv handicapul unei ligi necompetitive (multe echipe fara agresivitate pozitiva, fara intensitate in joc)
-    familiarizata cu apucaturile indoielnice sau in orice caz mereu suspecte ale politiei rutiere- respectiv referiri mai ponderate si echilibrate in locul analizelor subiective ale arbitrajelor etapa de etapa.
As insista pe improvizatii. O piatra pusa la roata unei masini poate inlocui intr-o situatie extrema frana de mana. I-ar trece inginerului german prin cap o astfel de idee? As tinde sa cred ca nu. As tinde sa cred ca dupa un moment de uluiala ar striga: Genial! Ce nu banuieste saracul de el, este ca multi romani ar continua cu solutia asta (buna doar pentru cazuri extreme!) si ar face din ea un obicei, pe sistemul: merge si asa.
Ce legatura are asta cu Dinamo? S-a improvizat foarte mult in aceasta toamna-iarna (vezi cazul Rus si Luchin), din fericire reusit. Acum suntem in momentul cand am trecut de uluiala si strigam: Genial!. A continua pariul acesta cu improvizatiile (vezi cazul Pulhac folosit mijlocas stanga in meciul cu Astra) ne-ar putea duce spre: Shit!, frontiera dintre cele doua verdicte fiind foarte subtire.
S-ar putea crede ca sunt ironic (cum sa compari Dinamo cu o Dacia 1310? – suna a stelist deghizat). Nu. Sunt incantat de primul loc pe care il ocupa echipa in acest moment. Sunt multe lucruri bine facute in acest sezon pe care le voi puncta. Ma gandesc insa la viitor (apropiat, dar si indepartat). Ce se va intampla daca, ipotetic vorbind, Dacia noastra va castiga raliul: Bucuresti- Cluj-Napoca- Vaslui- Galati si va trebui sa iasa pe autostrazile Europei, purtand inca pe pneuri prundisul ala pe care s-a simtit atat de bine? Tare mi-e frica ca prundisul asta (un campionat caldut care da de multe ori doar iluzia valorii) nu va mai ajuta la aderenta, ci la tocirea pneurilor si eventual lasarea unor urme inestetice pe asfaltul impecabil. Va mai reusi Dacia noastra sa se ia la intrecere pe o autostrada cu un Opel,  fie el si Corsa (masina admirabila altminteri)? Nu mai vorbim ca pe aici s-ar putea sa mai dea si peste un Ferrari.
Dincolo de orice comparatie, asa cum spuneam, Dinamo a facut, in sfarsit, un tur de campionat bun. O sa incerc sa indic cateva motive pentru aceasta evolutie surprinzatoare avand in vedere previziunile de la debutul sezonului.
As incepe cu implicarea lui Cornel Dinu. Stiu! Multora nu va e prea simpatic. Discursul sau cu aer cult a inceput sa plictiseasca, sa se prafuiasca. Totusi, recunosc in jocul echipei de astazi obsesia lui Cornel Dinu pentru echipele scurte, reincrederea acordata unui jucator, Marius Niculae, pe care tot el l-a promovat de la juniori la echipa mare,  pe cand era antrenor principal. Intuiesc ca, in sfarsit, “Mister” se simte in largul lui dand sfaturi cu regularitate, dupa marturisirile lui Ciobotariu, unui fost jucator avut sub comanda. I se cere sfatul cu sinceritate si i se ofera postura profesorului, pe care nu a acceptat-o Andone si nici chiar Talnar, ambii nefiind la inceput de drum in antrenorat.
Daca tot am amintit de Andone , sa incepem cu lucrurile bune care s-au realizat sezonul acesta, de la o observatie pe care o facea campionatul trecut Cornel Dinu. Acesta critica faptul ca Dinamo n-are un prim 11 de baza, stabil, dupa mai mult de 10 etape scurse (ca se merge pe noi si noi incercari, ca se merge pe bajbaite). Si-acum sa incep cu lucrurile bune.
 O fi  sau nu contributia lui Cornel Dinu, cert e ca Dinamo a avut inca de la inceput in mare masura un prim 11 stabil. O sa spuneti ca nici nu era greu, din moment ce lotul e subtire. Da si nu prea. Sa nu uitam cate voci cereau imperios, cateva luni in urma, titularizarea tinerilor: Paun, Stanescu, Tucudean… si renuntarea la prea “batranii”: Danciulescu, Niculae, C. Munteanu. Cate prime 11 s-ar putea face numai din combinarea numelor mai sus enumerate? In ciuda esecurilor, mai ales din debut, in Europa League, echipa a ramas constant aceeasi, jucatorii au primit si reprimit credit, asta intarind unitatea grupului (a nucleului principal cel putin).
Sa trecem putin la tactica. De ce a functionat sistemul 4-4-2 atat de bine la Dinamo?
Acest sistem era cel mai utilizat in fotbalul mare al anilor ’90, inceputul anilor 2000. E un sistem pe care Ciobotariu il cunoaste foarte bine din perioada cat a activat ca jucator. E un sistem in care s-au format si au jucat foarte multi ani veteranii echipei (eu asa explic explozia lor de anul acesta) si chiar dintre cei tineri sunt convins ca sunt foarte bine familiarizati cu aceasta asezare din perioada junioratului.
Anul trecut Andone s-a crezut destul de pregatit sa implementeze un 4-2-3-1 sau 4-3-3, doar pentru ca acestea erau sistemele cu care Mourinho avusese mare succes la inter si Guardiola la Barcelona. A mers pe varianta: asta se joaca acum in Europa, asta e ultimul racnet in materie de fotbal, asta o sa jucam si noi. Rezultatele s-au vazut.  Spre deosebire de predecesorul sau, Ciobotariu a mers pe varianta: aplic ce stiu eu si jucatorii mei mai bine. Nu a deviat de la drumul sau, nu a schimbat asezarea, nici macar in cupa. Jucatorii si-au gasit cu lejeritate locul in teren si sarcinile de joc pentru ca n-au fost pusi in situatia sa reinvete fotbalul, sa incerce lucruri nemaiincercate sau care nu li se potriveau. O filozofie simpla, dar care a prins, pe acelasi sistem de reusita pe care l-a avut Otelul anul trecut. Poate bucurestenii sa fi invatat ceva din experienta de anul trecut al otelarilor.
In concluzie: nu sistemul in sine aduce succcesul ci compatibilitatea sa cu jucatorii avuti la dispozitie si punerea lui in practica.
Liviu Ciobotariu pare un antrenor cu o mina crispata, ingrijorata, pare un tip timid in fata camerelor la interviuri, pe care le cam si evita. Nu leaga fraze lungi, nu face teoria fotbalului. A combinat o ciudata declaratie inainte de meciul cu Steaua (aceea ca doarme bine noaptea) cu o prima privire de leu turbat cand marea rivala a inscris al doilea gol. Spune despre el ca e zen, dar rar il vezi relaxat. Deocamdata e un antrenor greu de citit.A declarat mereu ca vrea titlul (chiar si la inceput cand nu il lua nimeni in seama), dar si-a pastrat mereu modestia si n-a dat niciodata in jucatori sau arbitri cu nume si fapte. Per total are meritul ca a recuperat ceva din mandria de a fi dinamovist prin locul ocupat de echipa la sfarsitul anului. O nota speciala i-as acorda pentru managerierea foarte buna atat tactic cat si moral dupa plecarea lui Torje.
Urmeaza un drum greu, poate mai greu decat cel de pana acum. Improvizatia trebuie inlocuita cu inovatia. Primii pasi s-au facut bine: 11 de baza conturat, echipa si-a regasit increderea, joc simplu fara floricele, dar bine pus la punct.
In etapa urmatoare trebuie gasite cat mai mute solutii tactice de rezerva. Un sistem simplu, oricat de bine ar fi pus in practica, ramane simplu si in consecinta usor de citit pentru adversari. Ultimele partide au aratat un Dinamo usor sufocat de oponenti si cred ca problema de aici vine: traseele sale au devenit previzibile (lipseste elementul surpriza). Se vorbeste mult de transferuri. Toata atentia e canalizata pe acoperirea unor posturi cu deficiente: fundasii si mijlocasii laterali. Sa privim insa dintr-un alt unghi. Peralta, jucatorul CFR-ului spunea intr-un interviu ca Dinamo joaca bine cand Catalin Munteanu joaca bine si invers. Intr-adevar Dinamo a fost dependenta in multe meciuri de forma acestui jucator. Nu vreau sa fiu rau prevestitor, ci doar prevazator cand imi pun problema: si daca C. Munteanu, din varii motive, n-o sa poata juca sau in anumite meciuri va fi foarte bine anihilat? Plecand de la aceasta intrebare spun ca nu transferurile pentru acoperirea unor posturi deficitare sunt cheia succesului, ci pregatirea cat mai laborioasa a unor solutii tactice, a unor scheme de joc care sa surprinda adversarii, sa aduca prospetime echipei. Trebuie trecut de la deprinderea ideii de baza (lucru care s-a facut cu destul succes pana acum) la micile detalii care iti pot castiga o partida specifica.
Exemplu. Sa zicem ca intr-un meci Catalin Munteanu e foarte bine neutralizat in prima repriza.  Adversarul si-a facut bine temele si reuseste sa opreasca toate actiunile acestuia printr-un marcaj aproape, prin anticiparea de catre fundasi a mingilor lungi aruncate pe varfuri. O solutie pentru repriza a doua ar fi: C.Munteanu se plaseaza in mod deliberat intr-o pozitie lateral stanga mai retrasa, iar echipa construieste in mod preponderent pe partea dreapta. Pentru asta insa trebuie sa si stie sa faca acest lucru. Si atunci asta ar putea fi o tema de antrenament: constructia ofensiva pe partea dreapta fara folosirea lui C. Munteanu. E doar o idee care se poate dezbate.
Sa avem un an cu emotii si bucurii!
4 Ianuarie 2012, 22:32